în Transformare

Ai mei nu-mi spuneau niciodată nimic (2)

CNV000041

Au fost multe lucruri în copilăria și în adolescența mea pe care nu aș fi vrut să le aflu înfruntându-le în piept, dar așa s-a întâmplat. Aș fi vrut să mi se spună din timp, să nu considere nimeni că sunt nedemnă de informație, că sunt prea mică sau prea imatură, să nu se presupună în privința a ceea ce pot lua ușor și a ceea ce nu pot lua. Aș fi vrut să știu tot adevărul din lucruri. Tot timpul am fost un copil extrem de curios, cu simțul dreptății și al adevărului până la sacrificiul meu sau al celorlalți. Nu conta pentru mine, adevărul merita orice. Aș fi vrut să știu totul. Absolut totul. Toate fațetele realității. Să se spună totul, să nu existe minciună. Adesea modul în care aflam noutățile era teribil pentru mine. Mă termina faptul că nu aflam de la ai mei lucrurile importante pentru mine, ci printr-o miștocăreală a celorlalți copii. Mai ales băieți, băieții erau foarte abili în a afla chestii, de neoprit. Nu știu cum naiba, informația circula altfel între băieți. Cumva mama, îngerul meu, m-a ținut într-o copilărie infinită, exact ca în legenda lui Parsifal. Mama făcea totul ca eu să copilăresc până târziu și, datorită ei, asta am și făcut. Doar că, la scurt timp după ce a murit, s-a dezvoltat în mine exact reversul. Forțele sexuale, care atunci se dezvoltau și nu erau deloc rezonabile sau prietenoase, nu au mai avut ghidare sau opreliști. Din acest punct de vedere, nu cred că s-a amortizat nici acum cât sex am făcut eu în ultimii doi ani de liceu sau toată suferința mea de atunci.

Una dintre cele mai proaste vești pe care le-am primit ca și copil a fost cea legată de menstruație. Modul în care am primit această informație a avut repercusiuni până aproape de 33 de ani. Eram clasa a 6-a și fetițele la școală vorbeau șușotit, presărând misticism peste ceva ce ”venea” la fiecare fată. Să dea naiba dacă înțelegeam! Ce să vină? Ceva ce te va face femeie, cică. Râdeau de mine… ”Nu ți-a spus mama ta? Ei nu i-a spus mama ei!” Nu doream să le cred, o adoram pe maică-mea. Era atât de copilăroasă și râdea cu gura până la urechi, dansa cu noi prin curte în loc să spele vasele, făceam șarlote, ne uitam la filme stupide, râdea la glume învechite și penibile, chiar nu puteam să fiu supărată pe ea. Nu înțelegea însă că eu am nevoie de informație în timp util. M-am dus la ea și am întrebat-o ce trebuie să-mi vină. Mi-a spus că este ceva ce li se întâmplă fetițelor pentru a deveni femei.

– Și ce li se întâmplă?

– Sângerează…

– Sângerează? Numai fetele? De ce? Adică fetele sângerează și băieții nu sângerează? (Începuse să fie totul serios de nedrept.)

– Nu durează mult, doar 3 zile…

– Cât?! T r e i zile?!? (Am înnebunit. Cum, frate, să sângerezi trei zile continuu?) Păi, și cum, ce faci? Curge sângele de pe tine și tu stai închisă undeva 3 zile? (Pe bune, nu reușeam să îmi imaginez scena.)

– Păi nu, că sângerezi acolo și îți pui ceva. Ca atunci când ai avut tu operația. (Avusesem o operație la 9 ani și mama a reușit să vorbească și atunci cu medicul cu subînțeles, de față cu mine, că nu m-am prins de nimic.) Ei, și așa în fiecare lună…

– Cum adică în fiecare lună? Sângerezi pentru 3 zile în fiecare lună?! (Speram să zică nu…)

– Da, dar nu e chiar atât de rău…

– Și cât timp durează?

– Păi asta e până mai târziu, până pe la 45 de ani sau mai târziu.

– 45 de ani?!

Nu, nu, nu, așa ceva… Veștile erau devastatoare. Nici nu puteam să-mi imaginez un om de 45 de ani, atât de bătrân mi se părea. Adică femeile aveau să sângereze de la 12 ani pentru toată viața lor, în fiecare lună, câte 3 zile. Mai mult, acest lucru avea să mi se întâmple fix mie! Cum s-a ajuns aici și de ce nu face nimeni nimic? Aveam încă de atunci problema asta cu ”de ce nu face nimeni nimic?”. Am aflat ulterior că ori de câte ori ai acest sentiment, tu ești cel sau cea care trebuie să facă. Așa se traduc lucrurile din celălalt plan, cel care contează.

Am plecat în spatele curții și m-am certat rău cu Dumnezeu atunci, singurul responsabil pentru această situație. Dumnezeu nedreptul… Dumnezeu, cel care rănea femeile în fiecare lună și le făcea să sângereze… Nu-mi venea să cred ce îmi făcuse, mă făcuse femeie! ”De ce M-ai făcut femeie, dacă știai toate astea? Hă? De ce faci asta femeilor?” Tremuram de nervi. Toată povestea cu feminitatea plătită cu sânge m-a revoltat împotriva feminității mele. De Dumnezeu cred că încă mai aveam nevoie. De altfel, nimic nu mi-a stopat vreodată credința în Divinitate, indiferent cum arăta noțiunea mea despre asta.

Ciclul mi-a venit la 13 ani și ceva, cu o lună înaintea morții mamei mele. Revolta mea împotriva încarnării mele în trup de femeie, corelată cu revolta datorată morții celui mai sfânt lucru de pe Pământ, au făcut ca problemele mele cu menstruația să fie nu mari, ci foarte mari. Problema nu era durerea, ci sângerarea. Nu exista nimic pe care să mă așez fără să se păteze. Nu 3 zile din lună, ci două săptămâni. Nu exista rochie, pulover lung, fustă sau pantalon care să nu-mi cunoască sângele. Toată distracția lunară a durat până m-am căsătorit.

Cred că lucrurile au început să se schimbe când eu am început să mă împac cu Dumnezeu și să nu-L mai învinovățesc pentru ce mi se întâmpla. Aveam să aflu mult mai târziu din cărțile lui Rudolf Steiner de ce au femeile ciclu și că nu e nimic nedrept în asta, cât timp noi ne rotim succesiv încarnările în trup de bărbat și de femeie. În spirit nu ești bărbat sau femeie, în spirit ești un Eu. Sigur că este mult mai convenabil în societatea modernă să fii bărbat, dar poate că și încarnările feminine aduc niște lucruri frumoase cu care noi trebuie să ne îmbogățim individualitatea veșnică. Ce-i drept, mie încă nu mi s-a întâmplat nimic notabil în încarnarea de femeie de acum, încă mai aștept. Dar știu sigur că dacă aș fi fost bărbat, nu ar fi existat altul mai impulsiv, vanitos sau mai arogant ca mine. Cred că i-aș fi cerut lui Dumnezeu să mă consulte înainte de a lua decizii. Ca femeie, deși mulți nu văd asta cunoscându-mă, sunt mult temperată. Ce simt eu în mine e greu de ținut, și dacă și corporalitatea m-ar fi ajutat, nu se știe în ce direcție ar fi mers totul. Aș fi făcut politică sigur. Cred azi că redirecționarea într-un scop înalt spiritual a forțelor instinctuale este exact ceea ce am eu de făcut în această încarnare.

Un alt lucru pe care aș fi vrut să-l știu din timp a fost faptul că mama suferea de cancer. Și asta a cauzat un șir lung de traume ale neînțelegerii copilului din mine. Neînțelegerea este și astăzi pentru mine cea mai mare tortură, cazna mea. Răspunsurile la ”De ce?” sunt pâinea mea. Dacă mă condamni la neînțelegere, mă îngenunchezi și mor. Pur și simplu, nu pot trăi cu asta. Vedeam ce se întâmplă, vedeam că mama e din ce în ce mai rău, dar nimeni nu-mi spunea nimic. Nu înțelegeam de ce tata, mai ales în ultimele săptămâni, refuza să o ducă la spital. Aveam să aflu mai târziu că spitalul este cel care i-a refuzat pe ei datorită gravității situației. Nici azi eu nu știu multe din ce se întâmpla atunci, toți au vrut să uite, nu le-am mai deranjat sufletul cu asta. Ei nu-și doreau decât să mă protejeze pentru că mă iubeau. Dar pentru mine niciodată nu va fi târziu să aflu, pentru mine adevărul din tine e dovada supremă de iubire. Dă-mi tot adevărul din tine, dacă mă iubești!

Ei bine, așa am aflat eu ce înseamnă karma, înainte de a avea noțiuni concrete despre asta. Am vaga bănuială că secretul este singurul motiv bun pentru care încă mai există pielea.

Fotografie: (c) Dan Pierșinaru