în Transformare

Dimineți nedecantate

Dan Piersinaru b-w (13)

De la un timp, lumea mea se colorează dimineața altfel. De când mă trezesc, gândesc altfel. Totul. Simt că mintea mea funcționează pe cu totul alte fundamente decât în trecut și că îmi este dificil să revin la vechiul mod de funcționare. Dacă, de exemplu, compar cu acum 7 ani, sigur sunt în altă viață. Mă bucur de libertatea pe care am căpătat-o în gândirea mea, pașaportul către o viață liberă. Frumoși suntem deja toți, poeți sau artiști, unii mai mult ca alții. Dar liberi? Liberi cu adevărat? Libertatea este noua artă, mie mi-e clar asta. Facebook-ul a fost cel care m-a ajutat să înțeleg cam cât de altfel sunt eu de când mă trezesc până adorm și că oamenii ceilalți au alte preocupări în viață. Obișnuiam să fiu ca ei, nu mai sunt de multă vreme acolo, uneori îmi e teamă că mă voi distanța prea tare și că voi deveni intolerantă. Lucrurile sunt în degringoladă în mintea mea și-mi place al naibii. Mă simt anarhică și când am nevoie de legi în mine, le reconstruiesc. Am ajuns la vârsta la care pot trăi cum vreau eu fără să simt nevoia să explic asta. Am stâlpi puternici în moralitate și adevăr și nas fin pentru lipsa autenticității. Cel din urmă s-a consolidat după ce am fost manipulată și mințită constant, timp de 3 ani, de cel mai bun prieten. Cine știe câte vieți trecute am visat la tot ce am dobândit până azi?

Zâmbesc tâmp când analizez ce fac eu într-o dimineață obișnuită, mă simt ca și cum aș fi înghițit o pisică care îmi corupe corpul. Îmi dau seama că sunt ciudată sau cel puțin excentrică, dar asta îmi dă sentimentul de consolare că nu voi rămâne niciodată complet singură. Oamenii se tot uită la excentrici, nu se apropie, dar se uită să vadă ce fac. Îi intrigă. Așa mă simt, mă simt privită. În relația cu bărbații este la fel, sunt tot timpul privită. Se tot uită după mine pe stradă, în autobuz, de la balcon sau din relațiile lor disfuncționale. Nu sunt frumoasă, nici slabă și nici îngrijită după standardele de salon. Am o sexualitate care invită, uneori chiar și când dorm pe mine, dar o personalitate care concediază. De aceea se tot uită fără să se apropie. Sunt un spectacol, cineva a zis un amestec de dragoste cu scandal. Aici a nimerit-o, în rest nu știa cum să se scuze că a intrat pe scenă din greșeală, blamând actorii. Cred că o bună parte din bărbații români sunt niște băieței care vor mângâieri, laude și acceptare, este copleșitor cât de neiubiți sunt bărbații români crescuți în comunism. Și mai trist este că aici preponderent femeile au căutări personale sau spirituale, ei încă mai stau cu degetele în nas. Nu au înțeles că nu e o chestiune de trend, ci o necesitate de evoluție. Sunt atât de mulți bărbați mișto care se irosesc la meciuri cu berea în mână… În caz că te întrebi de ce îi apucă pe unii activitatea sportivă după 40 de ani, ei bine, gândește-te cam de câtă motivație are nevoie un om să se apuce brusc de sală și să-l și țină, și cam câte motivații de acest gen există. Sport simplu sau extraconjugal?

Pot să stau zile în șir undeva visând, analizând, proiectând și meditând. Dar, pentru că nu m-a făcut mama prințesă, trebuie să merg la job. Jobul – locul unde lucrurile se desfășoară astfel încât noi toți ne prefacem pe multe ore din viața noastră zilnică. Eu sunt oribilă la muncă, trebuie să recunosc. Nu menajez pe nimeni și nu scutesc pe nimeni de ceea ce-mi trece prin cap. Nici ei nu încetează să-mi mănânce multă viață. Cu toate astea, îmi fac treaba bine și responsabil. Sper ca într-o zi, dar curând, omenirea întreagă să înțeleagă că a forța pe cineva să stea cam 10 ore cu toate învârtelile aferente pe un scaun, în fața unei sticle, scriind chestii care încep cu „dear” și se termină cu „best regards”, este o tortură de gulag care nu scoate ce-i mai bun din oameni. Eu fac asta, tu-mi dai banii, însă nu aștepta ode și sex oral. Relația noastră rămâne profesională, eu tot un om liber sunt la sfârșitul zilei, nu confunda lucrurile.

Primul lucru pe care îl fac dimineața este să-mi scriu visul. Dacă e vis de dimineață, s-a dovedit a fi premonitoriu. La mine se repetă sentimentul preponderent din visul de dimineață în viața reală și asta în mai puțin de 3 zile. Uneori se repetă cu tot cu fapte sau aproximativ pe acolo, alteori cu tot cu fapte și personaje. Uneori mă trezesc și cu o melodie, alteori râd și am efectiv lacrimi în ochi dimineața. Pentru că eu râd cu lacrimi, nu știu de ce. Și zgomotos… Consider râsul o bucurie dezbrăcată care mă dezbracă și pe mine. Îmi este greu să mă despart de lumea decorporalizată, îmi este greu să o reinternalizez când sunt trează, dar vreau să profit totuși și să o desenez în cuvinte. Fac asta chiar dacă întârzii grav la job, în loc de micul dejun. Hrana suprasensibilă este pentru mine cea mai bună, nu îngrașă și nimeni nu mă poate priva de ea vreodată. Pot fi acolo cât vreau și sunt des acolo. Îmi plac visele, mă inspiră, sunt parte din viața reală. Ba chiar, de multe ori, visele sunt mai reale decât ce credem noi că este viața reală. Îl iubesc pe Lynch pentru că a ridicat visul la rangul la care merită în cultura populară și a făcut-o la nivelul întregii planete. Asta a făcut Lynch, definitiv și irevocabil, a oficializat și celelalte planuri ale vieții, cele nevăzute, de care omul materialist și ateu nici nu vrea să afle. Îmi este rușine să recunosc că nu mă pot abține să nu ridic dese ironii cu privire la atei, am scuza totuși că ei sunt cei care afirmă că spiritul lor a evoluat din animal sau că acesta nu există. De aceea nici nu ar trebui să se supere, nu am ce să supăr. Animalul nu se supără când faci mișto de spiritul lui. Sufăr de o aroganță cumplită în marea majoritate a timpului, mai puțin când mă rog, când meditez, când lucrez biografic sau când iubesc. Altfel, sunt o timidă care refuză să fie timidă.

Dimineața nu aș putea să fac dragoste nici cu Danny Mountain, mi se pare unul dintre cele mai complicate lucruri în acel context. În primul rând, dimineața toată lumea, by default, pute. Trebuie deci să te dai jos din pat, să deschizi geamul, să te pârțâi, să-ți faci nevoile, să faci duș, să te speli pe dinți. Faci dragoste și apoi mai faci o dată toate astea. Pare mai degrabă o acțiune insistentă de igienizare. În plus, consider că a face dragoste trebuie să fie un ritual pregătit prealabil în care oamenii chiar își iau tot timpul. Dacă mă întrebi pe mine, sexul nu se asortează cu lumina zilei și futaiurile mici, care abia te ating, îmi repugnă total. Când ciugulești, îți strici foamea. A, era să uit o chestie: mi se pare remarcabil cum bărbații se pot uita de la 12 ani la filme porno din care nu învață niciodată nimic. Pentru mine sexul este ceva serios, sunt sigură că Danny Mountain înțelege.

Dimineața gândurile îmi vin în avalanșă, ca și cum m-ar îmbrăca o vrăjitoare cu toată învrăjbirea ei. Pot să mă enervez considerabil dimineața, dacă nu fac exercițiul spațiului sufletesc. E simplu să-mi amintesc toate injustițiile, fac scenarii sumbre și urăsc pasional. Am observat că invidiile trecute cu vederea din zilele precedente prind forțe noi în dimineața de a doua zi. Dacă mă trezesc că am nervi pe x, am învățat să caut adevărata miză. În fiecare noapte crește răul nevăzut din tine, de aceea cea mai bună practică este de a scoate toate astea la vedere de cu seara, în jurnalul fizic sau în jurnalul minții. Deci am jurnal. Nu, nu scriu nimic de genul ăsta dimineața însă. Come on, doar ce am refuzat o partidă de sex cu un star porno..

Sunt fericită că nu am un job cu toculeț, cămășuță și zâmbete tencuite la teampretendingandbackstabbing. Mă simt ca un copil când le spun că eu caut misiunea de destin. Jobul te susține financiar, însă misiunea de destin nu va fi niciodată despre finanțe. Finanțele pot fi cel mult mijlocul, nicidecum scopul. Scopul vieții nu este să-ți satisfaci nevoile, ci să evoluezi, atât pentru tine, cât și pentru întreaga omenire. Nu ai cum să evoluezi când faci bani, de regulă evoluezi când îi dai sau când îi pierzi. Oricum, niciodată când îți e ușor. De acord că trebuie mai întâi să-i faci, dar nu ca scop, ci ca mijloc. Am mai observat că e greu să pricepi asta cât timp porți cămășuța. Cred că e de la cămășuță. Clar cămășuțele despiritualizează.

Mă intrigă oamenii care pretind că le place jobul când acesta este o sinistritate evidentă. S-a împământenit cultura neadevărului. Nu ai voie să spui că nu îți place jobul sau că ești acolo doar să-ți asiguri traiul, absolut toată lumea pretinde că îi place ce face. Și ce faci? Testez jocuri pe mobil. Adică pot fi zile când tot ce faci e să apeși o tastă, nu? Da, sigur. Altfel? Încerc să văd cât lag e când sar monstruleții. Adică tot așa, apeși o tastă… Da. Într-o lume a adevărului, o persoană care a răspuns astfel ar fi internată pentru îngrijiri speciale, iar recrutorul închis pentru că a abuzat de o persoană cu probleme psihice. Dar în lumea neadevărului, cea în care trăim, aceste lucruri sunt frecvente. Jobul este locul în care toți se prefac minim 8 ore pe zi, vă mai așteptați să auziți și adevăr din când în când în viață? Gândiți-vă că aceiași oameni, care se prefac cel puțin 8 ore pe zi în fiecare zi, continuă cu cel puțin două ore de politică zilnic și nici măcar nu sunt ei politicienii. Cred cu tărie că adevărul este o alegere pe care o faci în fiecare dimineață, dincolo de opinii sau presupuneri. Nu îmi permit să am momente în care să uit că fac parte din mișcarea de rezistență în această lume a iluziilor.

Fotografie: (c) Dan Piersinaru