în Transformare

Meciul

Duo

Am fost acasă de Paște și, după câteva ore de discuții în familie despre cum ar trebui eu să fac un copil că trece timpul, să mă mărit sau să mă îmbogățesc, nu știu, ceva, să mă duc la Te vreau lângă mine, unde data trecută a venit un bancher, foarte frumos vorbea, că tare greu o să fie singură la bătrânețe, că au ei o verișoară la Câmpina care și-a făcut vilă și stă în casa aia mare singură, nu are pe absolut nimeni și nici nu poate să urce scările, săraca, de bolnavă ce e, a muncit în Italia atâția ani și, uite, fetiță, cum e viața, tata face grimasa specifică prin care îmi cere tacit îngăduința să dea pe sport. Se aprobă instant, încerc să previn necrologul. Cine a mai murit din cadrul armatei, cum s-a chinuit, cât de tânăr și, mai ales, ce băiat! Nu mai mănânci nimic? Și asta aș fi vrut să previn. Se declanșează astfel un ”să vedem ce-au mai făcut ăștia la meci”. Cred că ceva îmi scapă mie, dar ultima dată când am verificat, ăștia la meci făceau același lucru dintotdeauna: se plimbau dintr-o parte în alta.

Meciul, acea chestie la care unii stau jos cu mandibula căzută de semințe, urlă și îi fluieră pe alții care aleargă după un obiect rotund. Meciul, acea chestie după care dezbat serios profesioniști plini de zel în costum, în birouri și televiziuni, ca și cum ar hotărî momente decisive pentru destinul umanității. Meciul, acea chestie pentru care unii își pariază bucata lor de pâine sperând că o să câștige nefericirea altora. Meciul, acea chestie în numele căreia se spală bani și oamenii ajung să sufere într-o legătură cu cele mai cumplite lucruri pe care nimeni nu vrea să o vadă de la cap la coadă. Meciul, acea masculinitate decăzută în corupție și mizerie umană, prostie crasă și huliganism, pe care eu nu aș vrea să nu o mai întâlnesc nici în vise, chiar dacă mănânc seara stricat. Meciul, acea chestie pentru care a capotat pe scări cu picioarele în sus verișoara de la Câmpina.

Cred că e pauză. Un domn cu ochelari are niște invitați în studio și comentează acțiunile istorice ale unor jucători. Nu știu cine nu a apărat. Fă-mă să înțeleg, prietene: ai două găști în pijamale care sunt angrenate în huiduielile și înjurăturile celor de pe margine și fiecare încearcă să bage obiectul într-o plasă. În fața plasei se află un tip care o apără. Ce apără acel om? Ei bine, nu apără diverse forme de viață cum am putea lesne crede, nici valori morale, nici inedite forme culturale, ci apără un spațiu gol. De aceea se numește gol. Sunt genială, merit un șnițel de soia! (Ai mei cred că vegetarienii mănâncă soia în loc de carne, altfel nu le ține de foame.)

Încercând să caut cât de cât un sens, am citit puțin despre istoria fotbalului. (Trebuia să îndulcesc cumva treaba asta pentru domnii cărora li se strânge inima că femeile nu îi înțeleg și pe ei cu micile lor plăceri.) Se pare că cel mai vechi strămoș al fotbalului este un joc cu mingea din cultura meso-americană de peste 3000 de ani. Mingea era o piatră care simboliza soarele, iar căpitanul echipei care pierdea era sacrificat zeilor. Primul joc de acest fel apare în China în secolele 3-2 î. Ch. Jocul se cheamă Cuju sau Tsu’ Chu, este un joc competitiv care implică lovirea unei mingi de piele, umplută cu pene și păr, doar cu picioarele, pieptul, umerii sau spatele, într-o poartă din bambus prevăzută cu o plasă. Folosirea mâinilor era interzisă. Unii spun că se juca în forme ceremoniale, alții că erau antrenamente de luptă, acest joc fiind menționat pentru prima dată ca exercițiu militar. Tot ca exercițiu militar e practicat în forme asemănătoare și în Grecia și Roma Antică. Romanii au fost cei care au adus acest joc în Anglia. Se consideră că fotbalul modern își are originile în jocul practicat în Anglia începând cu secolul 9 care era mult mai dur decât cel de azi. Se juca în centrul orașului, cu participanți numeroși care nu-și făceau gâdi-gâdi, ci aveau permisiunea să se lovească sănătos, folosind inclusiv obiecte. Singura regulă era să aducă mingea într-un anumit loc. Astfel au apărut două probleme majore: sporirea agresivității, care uneori se solda cu moartea unor participanți și distrugeri materiale mari, și cumplita pierdere de vreme. Se spune că oamenii care jucau nu mai făceau nimic toată ziua, iar soldații lipseau de la antrenamente. Astfel că regele Eduard al III-lea interzice jocul în 1365, iar regele Iacob I spune în 1424 în parlament ”Na man play at the Fute-ball”, adică ”No man shall play football”. Jocul a rămas interzis câteva secole, timp în care s-a jucat doar în anumite cercuri restrânse, apărând din nou pe străzile din Anglia și Scoția în secolul 17. Fotbalul era adesea jucat în școli și curând au început să se vadă diferențe între două școli importante unde acest joc se practica, Rugby și Eton. Cei de la Rugby luau mingea în mâini, cei de la Eton jucau doar cu picioarele. Prima divizare între cele două apare în 1863 la o întâlnire a Federației de Fotbal care a avut loc la Freemason’s Tavern din Great Queen Street, Londra. Aici se stabilesc reguli în favoarea variantei cu picioarele, iar cei care preferau mai degrabă varianta rugbi, ies din asociație. Aceștia înființează în 1871 Federația de Rugbi. Regulile au continuat să se schimbe în cele două jocuri până au ajuns la forma în care le cunoaștem azi.

Gol! Cineva egalează. E băiatul ăla care tocmai a intrat în teren. E foarte bun, dar nu prea îl bagă antrenorul că e gras. Tata e foarte supărat pe antrenorii ăștia care n-au minte. Ce dacă are omul un pic de burtică, atât timp cât își face treaba? Aici sunt perfect de acord cu el! În plus, mie îmi place să aibă și un pic de păr pe acea burtică moderată. Ce să facem acum, să nu-l mai băgăm nici pe Alibec, că s-a îngrășat? Alybec, Alybek, Ali Beck… merge greu internetul la Fetești. Mda. Chiar, Claudiu Niculescu ce mai face? Lui Tata nu-i plac niciodată bărbații care îmi plac mie, nu știu de ce. Încă de când mă prindea pupându-mă în scară. Și-a adus aminte cu ocazia asta cum mă uitam eu la o festivitate armată după un caporal, în loc să mă uit după un ofițer. Nu mă orientez deloc. Că altele nu sunt mai frumoase.

Deci istoric, jocul timpuriu de fotbal a fost legat de descătușarea unor maiestuoase forțe de voință. Masculinitate, zic unii, masculinitate toxică, zic eu. Ce trezește acea acțiune a picioarelor? Mi-am amintit că am citit că Rudolf Steiner a interzis fotbalul în școlile Waldorf pentru că el considera că lovitul necontenit cu picioarele într-un obiect de mărimea și forma unui cap uman conduce într-un mod inconștient la violență. Oricât de civilizați am crede noi că suntem, fotbalul și derivatele vorbesc despre arenele din sufletul nostru, circul ființei umane. Când va depăși oare omenirea circul roman? (Tata încă vorbește, în caz că vă întrebați. Lumea nu e condusă bine deloc zilele astea și nu ar fi rău să i se ceară consultanța specializată…)

Alt gol! Stai, așa repede? Știi băiatul ăla care tocmai intrase în teren? Ăla cu burtică, dăduse el gol? Ei, acum a dat o mirifică pasă de gol. Asta mi-a plăcut și mie, jur. Mi-a plăcut că nu a fost egoist, n-a ezitat, curat a lucrat, ca sufletul lui.

Fotografie: (c) Dan Piersinaru