în Transformare

Diavolul se îmbracă de la prada privatizată

Intrare

De curând am revăzut The Devil Wears Prada. E o comedie drăguțică, mie îmi readuce din amintire în fața ochilor niște momente din viața mea, trăite aproximativ la fel ca personajul principal, doar că diferă dramatic substanța. Alchimia e să adaugi la acest film, la ideea din el, o doză mică de comunism, țărănie, corupție, fudulie și sărăcie.

Eu terminasem facultatea în 2005 și aveam impresia că am toate porțile deschise, că nimeni nu va rezista fără orgasm multiplu în fața unei dudui cu licență în sociologie. Că nu era luată la Spiru, da? Ulterior intrasem și la master tot la stat. Avusesem un job pseudo-plătit la negru ca asistentă a unei dive din HR. Era pe val HR-ul atunci, după criză s-a dus naibii. Din toți banii negociați inițial, am primit în două luni mai puțin de jumătate (după prima lună nu am primit nimic). Nu asta fusese discuția inițială, între timp au intervenit niște traininguri extraordinare la care ea susținea că eu participam constant, un fel de coaching, dar puțin altfel, pentru că învățam de la ea meserie și învățatul de la dive se plătește cu muncă silnică. Dar și datorită unei situații cu care mă fentase (eu mică, proastă și credulă), aceea de a intra pe firma ei ca parteneră 20%, firmă menținută voit fără profit de, evident, partenerul majoritar. Femeia asta era interesantă: avea pentru orice situație din viața ei un plan B la fel de bun ca planul A. Avea două firme, două pisici și un soț, dacă mă înțelegi… Evident că mereu se acoperea de diplome și calificări (doar hârtia, pentru că lucrările pentru examen le cumpăra de la diverși studenți care doreau să facă și ei un ban – pe fosta asistentă așa o cunoscuse, de altfel). Înregistra la OSIM orice îi trăsnea prin cap sau îi plăcea la alții. La un moment dat a scos pe numele ei un CD cu fișe de post, nici mai mult, nici mai puțin, chestiune care reprezenta munca multor oameni din toate firmele pe unde fusese plus ce mai făcuse rost, deci nu tocmai a ei însăși.

Trezirea mea în acest câmp al afacerilor nu a fost ușoară: am muncit la negru, aproape fără bani, am semnat chestii pe care nu le înțelegeam la avocați versați care nu-mi erau prieteni. După ce am lăsat-o pe divă cu problemele cu moralitatea, isteriile, fițele și fricile ei, aveam să observ curând că nu cade nimeni pe spate văzând calitățile mele intelectuale și nu reușeam să mă angajez. Cred că trecuseră mai mult de 4 luni în care eu mergeam zilnic la interviuri și nu le luam. Tata nu putea să mă susțină în niciun fel. Stăteam la prietenul meu de atunci (cu care m-am și căsătorit din greșeală ulterior) pe banii lui, curând și acesta avea să-mi dea un ultimatum de două săptâmâni, datorită conjuncturii financiare delicate care nu-i garantau viața simplă și liniștită cu “o fată cuminte, la locul ei” (nu știu unde dracului văzuse el ceva cuminte în toată configurația, semn că eram destul de autiști amândoi). Aveam să  învăț, atât din joburile ratate, cât și din iadul privat, că atunci când te simți un rahat, cauți rahat, îl găsești, te bagi în el și ieși greu de acolo. M-am angajat deci ca secretară la această firmă, primii care m-au acceptat, călcând astfel în picioare încă o dată toate principiile și idealurile mele.

“A toast for the job that pays the rent”

Asemenea mocirlei mele interioare era și firma în care intrasem, după chipul patronului. Avem deci, în locul Mirandei Priestly, un director falnic și burtos de fabrică de construcții metalice, preluată în mod cinstit, se pare, prin operațiunea “privatizarea” de la un cămătar care pesemne deja obosise: statul român. Să ne înțelegem, omul nu era nici prost și nici nebun, era doar înfierat de presiunile politice și fluxul banilor, printr-un proces care avusese loc gradual. Din folclorul firmei, se pare că el fusese un tânăr inginer pasionat, cu voie bună și suflet deschis, care se căsătorise din iubire cu fata cuiva înstărit. Din fericire, socrelu’ avusese încredere în el și cu entuziasm și elan (nu știu nimic de șpăgi) a câștigat această fabrică printr-o selecție corectă (fapt confirmat de cineva care fusese în comisia de privatizare și care mi-a mărturisit că toți membrii comisiei au fost chiar impresionați de el – oricum, se cam săturaseră, cred, să vadă oportuniști și foști securiști). O sculă impresionantă, deci. Pe undeva, între anii ‘90 și 2006 (anul în care am ajuns eu în această firmă) pesemne se rupsese filmul, băiatul bun devenise băiatul rău, rău, foarte rău. Auzisem doar că “nu a fost așa dintotdeauna, ce băiat era…”, ceea ce nu schimba prea mult situația prezentă.

Eu ajungeam la serviciu la 7:10, Ani, asistenta principală, pe la 06:45, timp în care făcea cafeaua și fuma și ea, ca omul, o țigară. La 7:30 începea oficial programul. Aproape de 8 ateriza și el. Programul oficial era până la 16:30, neoficial până la 18:00. Neoficial nu însemna opțional. Se muncea neplătit de toate sărbătorile legale, uneori sâmbăta. Obișnuiam să împărțim diversele hârtii înainte de a veni el, colegii care nu ne vedeau live ne sunau să ne întrebe dacă a venit. Nu, nu erau nerăbdători să-l vadă, voiau doar să știe cât timp mai au până începe exercițiul de forță.

Orice chestie începea cu “Aniii! Dă-mi-l pe x!” și cu o mână întinsă de la Honolulu cu o hârtie semnată. Zici că era statuia lui Hitler făcută de un stângaci băut. Asta însemna că Ani alerga să ia hârtia, iar eu trebuia să dau vestea proastă unui om. Care trebuia să se execute fix atunci, altfel eram eu de vină. Când nu alerga ea, alergam eu. Când zicea Ani se referea la oricare dintre noi, exact ca în film. Nu se chinuia să-mi rețină numele, fuseseră prea multe în locul meu și pentru el era deja dificil. Nu își dorea să mă vadă foarte des, când dădea cu ochii de mine întreba mereu unde este Ani și părea foarte neplăcut surprins de fiecare dată că exist sau că încă mai eram acolo. Dacă ar fi fost după el, ar fi clonat-o pe Ani în sute de exemplare. Eram, evident, acel nimeni care o ajuta pe Ani sau, după caz, o înlocuia, pentru că ajunsese în cele din urmă și el la concluzia că Ani e și ea om.

Ani era o doamnă extraordinară, cu multă experiență și tact. Era foarte interesantă relația ei de muncă aproape simbiotică cu acest individ odios. Dar, deh, când vorbește karma, nu ai ce să comentezi, fapt confirmat și reconfirmat. Eu știam clar că îl urăsc și nu mă învinovățeam pentru asta, părea oricum reciproc. Te urăsc, mă urăști, dar hai să te respect puțin! Ani, deși îl înjura și bodogănea, încă mai încerca să-l înțeleagă. Cred că asta era diferența principală dintre Ani și toți ceilalți.

Prima încordare a pectoralilor zilei o reprezenta prezența, adică ”Cheam-o pe…” (poc poc din degete) “am uitat cum o cheamă… să vină cu situația!”. Situația era un mic tabel cu pontajul de dimineață al oamenilor din birouri, imprimat pe partea liberă a ciornei, cu câteva îngălbeniri peste numele celor ajunși după 7:30. Nu, nu era ecologist, era doar foarte scârțar. Adusese ca director financiar un senior de la Deloitte și acela îl învățase cum să economisească inclusiv respirația. Apoi îi cheama pe fiecare și urma o mică execuție. Curând se popula tot biroul, fiecare stătea la rând cu câte o hârtie și aștepta cuminte ordinele de dimineață. Absolut toată lumea făcea asta, de la femeie de serviciu, la directori, în fiecare zi. Noi două eram într-o zăpăceală infinită, dacă ne privea cineva de sus, ar fi zis că ne pișcă de fund o invazie de scobitori duble.

Cel mai des exercițiu era cel de ghicit gânduri, trebuia să înțelegi ce vrea să zică înainte chiar de a gândi el însuși. Doar Ani ghicea. Orice făceai nu făceai bine, oriunde te aflai nu erai unde trebuie, părea că erai, dar nu prea existai și totuși te găsea și atunci… orice făceai nu făceai bine. Tot ce spunea el era cu totul altceva decât aveai tu să înțelegi, adică era din start belită treaba. Asta eram eu. Se țipa, se urla, se dădeau penalizări la salariu, se umilea, se concedia, dispăreau concedii medicale. Dar mai și aduni ceea ce semeni, deci se și fura, se pupau funduri, se turna, se băgau strâmbe, se dădeau șpăgi diverselor scule politice, actuale sau foste, se pierdeau licitații, se pierdeau procese în instanță.

Era să-mi iau și o penalizare de minim 10%. Îl sunasem pe mobil pe un anume domn director de undeva de la stat și am transferat telefonul. Problema e că se schimbase directorul și acesta nou preluase telefonul mobil al celui vechi. Noroc că a apucat să-i spună greșit doar La mulți ani!…

Când pleca Ani în concediu (și chiar nu prea pleca, bietul om) eu aveam crize de stomac pe sistem nervos. Când vedea că lipsește Ani, era deja anxios. Nici eu nu doream o întâlnire nemijlocită și nici el, încerca fiecare să îl anuleze pe celălalt. Diferența era doar că el o făcea deschis și îi și ieșea. Iarna exista foarte puțină căldură, vara nu exista aer condiționat. Nu aveai voie să stai cu geaca pe tine pentru că nu era office, nu puteai să te dezbraci, căci iarăși nu era. O să râdeți, dar chiar în situația dată, nu era ăsta cel mai îngrozitor lucru pentru mine, pentru mine absolut devastator era servitul chestiilor, protocolul. Când vedeam toate mutrele alea de libidinoși cărora trebuia eu, eu însămi,  să le duc cafeaua, îmi era atât de scârbă și eram pur și simplu revoltată pe viață și pe încarnarea feminină. Dacă ar fi fost după mine, le-aș fi turnat toate lichidele pe rând în cap. Cred că a fi secretară e de un sexism fără margini și cineva ar trebui să interzică dracului treaba cu cafelele.

Când eram aproape de a mă îmbolnăvi, am primit în același timp două oferte de job de la două multinaționale. Scăpasem de tranziție. Ani s-a bucurat pentru mine cel mai mult. A fost un trainer de viață excelent și nu mi-a cerut niciodată nimic, nu s-a înregistrat la OSIM și nu a scos CD-uri cu munca altora, nici măcar cu a ei. Era acel om care înțelegea intuitiv, cu inima, absolut totul și tăcea. Era gardianul acelui loc și diavolul știa asta.

Fotografie: (c) Dan Piersinaru