în Transformare

Mă înșelasem

MUTATION

Când eram eu mică, afară era comunism. Pentru că nu aveam foarte multe lucruri, ai mei m-au învăţat să am din fiecare lucru unul de curat. Aveam astfel haine de curat, caiete de curat și diverse altele pe care nu le utilizam decât la ocazii. Cu lucrurile de uz era OK să mă comport așa cum îmi doream, puteam experimenta, puteam fi liberă. Lucrurile de curat însă cereau atenție, grijă, conștiență. Pe cât de frumoase erau, pe atât de solicitante deveneau. Când mâzgăleam pe caietul de curat, eu rupeam foile și le piteam să nu se vadă că am făcut asta, pentru că sigur mă certau. Era groaznic pentru mine să greșesc pe caietul de curat și, cumva în ciuda ciudei, mereu greșeam.

Cred că oamenii tratează iubirile din viața lor la fel și aleg pentru drum lung doar iubirea pe care o consideră de uz. Pentru că nu vor să fie certați, pentru că nu vor să rupă nimic curat, pentru că știu că vor greși și nu vrei să greșești cu frumosul din lume. Principiul celui de-al doilea lucru – second best – este o cale sigură. Este cea după care nu te învinovățești atât de mult în caz că nu merge, ai ce scuze să găsești: a avut viața lui, s-a consumat, a ținut ceva. Ca frigiderul Arctic. După 20 de ani, ce să-i mai ceri? Cei mai mulți oameni pe care îi cunosc nu au curaj, timp și energie să treacă iubirea de uz pe cea de curat niciodată. Nu vor să scrie pe acel caiet, pentru că cel mai înspăimântător lucru din lume s-a dovedit a fi o foaie goală…

***

Era 2015 și cred că mă flatam la like-urile de pe Facebook pentru cele scrise mai sus, aproximativ așa. Așteptam metroul, ca întotdeauna, pe un covor colorat de vise, când m-am simțit atinsă de un bătrânel la braț cu o bătrânică ușor paralizată și senilă bine. Nu-mi amintesc dacă a fost fizică atingerea. Mi-a atras atenția modul în care o conducea, o aștepta și îi făcea loc printre ceilalți, cei iuți și reci. Cu cealaltă mână trăgea o sacoșă de cumpărături pe roți. M-am uitat cu atenție în ochii lui să văd cât de greu îi este. Trebuia să-i fie, era un neputincios cu o neputincioasă care mai e și senilă, nu-l aude, nu-l înțelege, țipă, tremură, nu are răbdare și, pentru toate astea, îl acuză pe el. E enervantă complet, din orice unghi ai privi-o, și nici nu-l poate iubi. Eram curioasă ce trăiește cu adevărat în acel om, cum e neputința cu neiubire. M-au surprins o căldură și o seninătate suspectă. Atunci am forțat imaginativ deschiderea pieptului, încercând să-i aspir lumea. Nu am găsit mai mult, o pace interioară de neclintit și atât. Am dat cu ochii sufletului de acea lumină sacră, dar nu de iluminat, nu de inițiat, ci de om simplu, cu licărire ghidușă în ochi. Atât ”ghidușă”, cât și ”licărire” sunt cuvinte pe care nu le suport în viața reală și nu înțeleg de ce le-am ales să descriu asta. M-am retras urgent, mă simțeam deconspirată. Niciun strop de resemnare, de paralizie interioară tăcută sau de durere. Aveam să consemnez în capul meu tembel: nimic de acest gen. Țin minte că am început negreșit o văicăreală mută că nu-mi ajunge nimic, că totul e prea mult, că mi-e prea cald, că mi-e prea frig, că nu am destulă libertate, că nu sunt suficient de prinsă, că sunt prea singură, că mă sufocă lumea, că nu am bani, că sunt prea risipitoare, dar, mai ales, de rușine că m-am uitat în ochii lui special să îi culeg nefericirea și să îl pot compătimi.

Azi știu că mai era ceva acolo: eu mă înșelasem! Mă înșelasem grav, mă înșelasem pe bune, mă înșelasem pe mine. Mă înșelasem atât de tare, încât nu am mai suportat să știu asta. Mă înșelasem când adunam laurii înțelepciunii. Am aflat atunci ce îngenunchează regii. Este rușinea greșelii, calvarul erorii, falsa cunoaștere care iese din tine râzând, în timp ce tu rămâi dezgolit și mori încet. Mă înșelasem și era cât pe ce să rup foaia greșelii din singurul meu caiet. Mă înșelasem când am crezut că am un caiet de curat.

Fotografie: (c) Dan Piersinaru