în Prezență

Triste ziduri feministe

MUTATION-01

Cred că toată biografia mea m-am întrebat dacă nu cumva, ca femeie, trebuie să fac lucrurile și altfel decât apărându-mă constant de bărbați. Pentru că asta am făcut tot timpul, de când eram mică, conștient sau neconștient. Mă apăram de comentariile sau amenințările lor, de abuzurile lor fizice, de ciupiturile de fund pe stradă, de miorlăielile de pe șantiere, de micile atenții libidinoase nesolicitate, de orice lucru care mă forța să nu fiu eu, împingându-mă într-un rol direct pe scenă. Pentru mine, între agresivitate și masculinitate a stat mult timp semnul egal. Ca femeie, am suferit în relațiile mele familiale, amoroase sau profesionale cu bărbați și am învățat să-mi folosesc toate armele nonfizice de care dispun pentru a riposta. Asta am făcut eu: am fortificat ditamai cazemata în care se intră cu cheile de la 12 castele de pe 7 mări și 7 țări. Alte femei au făcut altfel, însă nu cred că există femeie în societatea actuală care să nu fi întâlnit abuzurile bărbaților, într-o formă sau alta. Nu înțeleg de ce nu se vorbește niciodată direct despre fricile femeilor în legătură cu bărbații: una este frica de ei, cealaltă este frica de a nu-i pierde. Femeile heterosexuale (mamele celorlalte, dacă vreți), de fapt, raportează mult din ceea ce fac la bărbați, își doresc iubirea și aprecierea lor. Femeile au dezvoltat două moduri de a trata cu masculinitatea: fie o țin în lesă cu sexualitate, fie o gâdilă cu servicii.  Ăsta e și motivul pentru care își taie sânii când cineva le zice că asta e noua frumusețe sau gătesc toată noaptea, pentru că (nu?) iubirea trece prin stomac. De altfel, este și motivul pentru care cele mai multe femei nu suportă feminismul, pentru că simt în el cea mai mare lipsă de iubire. Oamenii funcționează cu iubire, iar feminismul uneori uită asta.

Eu personal m-am bucurat că există feminism în România, până când am văzut retardul și manipularea din el. Desigur, aceste forțe decadente nu își au bazele în literatura de specialitate românească. Socialismul mereu și-a arogat fraternitatea și solidaritatea și le-a subjugat politic, astăzi o face prin corectitudine politică. Sunt regiuni geografice în care socialismul a simplificat gramatica locului, special ca oamenii să nu devină prea deștepți și să se revolte, astăzi o face prin corectitudine politică. Ghearele ascuțite ale acestei cenzuri de limbaj au făcut din feminism o ideologie politică neomarxistă, care nu înțelege liberul arbitru și nici nu știe de unde să-l ia; înțelege, în schimb, foarte bine, conformitatea, pedeapsa și scandalul (a de vedea ”activismul” întru corectitudine politică). Adică tot presiunea, forța și puterea – Marx îi zice revoluție. Feminismul a devenit masculinitatea oficială, ipohondră și isterică, a femeilor. Este o realitate. Astăzi, ca femeie, eu nu mă mai pot baza pe feminismul decăzut, cu atât mai puțin pe cel de show propovăduit de SNSPA. Am rămas doar cu imaginea nostalgică a unor femei curajoase care și-au iubit libertatea și au făcut ce au simțit ele, cu toate riscurile. Pentru că ele au înțeles cine sunt sau au înțeles măcar ceva, în timp ce altele, după ele, au înțeles doar conformitatea ideologică secătuită de ideal și cum să mai facă un pic de figurație pentru a-și justifica existența. Nu citesc literatură feministă, cu atât mai puțin românească, mă deprimă, mă revoltă și îmi lezează spiritul liber. Mi-aș dori ca cineva să aibă tupeu academic să le zică în față acestor plafonate mintal cu ambiții politice ariviste tristul adevăr, acela că promovează o mască ipocrită în uniformă cu matricolă, un egalitarism al spiritului liber al omului, cel pe care, de altfel îl și neagă constant. Sunt tutele care au furat libertatea femeii și tot ceea ce e frumos în feminitate… Din păcate, se spală bani grei în demagogia lor fără noimă, în detrimentul lucrurilor cu adevărat importante pentru devenirea omului.

Așa cum văd eu lucrurile, femeia modernă heterosexuală, în încercarea de a fi ea însăși, pendulează azi între două setări degradante și nelibere: siliconismul (setarea care se folosește de sexualitate) și gospodinismul (cea care se folosește de servicii).

Siliconismul (sau ceea ce numesc eu astfel) este curentul social care promovează expunerea, bagatelizarea până la (auto)mutilarea corpului feminin, folosind cei mai eficienți stimuli, cei sexuali, în scopul vânzării anumitor produse și servicii. Se face deci uz de o întreagă imagistică sexuală, fotografii care surprind anumite poziții ale corpului, posturi și videoclipuri provocatoare etc., dar în care sunt inserate adesea (în mod paradoxal) produse și servicii nonsexuale. Este o prostituție indirectă, mascată de „cerințele pieței”. Persoana în cauză nu își vinde sau închiriază direct corpul, ci vinde doar câteva ipostaze sexuale. Unele femei au ajuns să-și facă un mod de viață din asta, devenind furnizoare permanente de imagini sexuale pentru a-și asigura beneficiile financiare pe termen lung. Pentru aceste femei, corpul lor este obiectul propriei munci, iar îmbunătățirea și corectarea permanentă a acestuia, prin chirurgie estetică sau alte metode folosite de cultura sexual consumeristă, sunt investiții în publicitate.

Siliconismul manipulează anumite răni ale feminității, dintre care amintesc lipsa de recunoaștere din partea masculinității și invidia. Lipsa de recunoaștere este de la sine înțeleasă. Într-o lume care promovează forța fizică, puterea și banii, femeia ajunge să nu se simtă recunoscută pentru calitățile ei specifice și atunci își joacă singura carte care îi asigură un avantaj: sexualitatea. Invidia face ca femeile care nu sunt în acest pattern fie să se compare cu acele imagini și să își urască propriul corp, fie să se simtă direct amenințate de femeile care promovează această cultură insipidă și fără sens a corpului fizic. Astfel că femeile obișnuite își doresc din ce în ce mai mult să semene fizic cu acele imagini false sau cu acele femei care își câștigă întreaga existență producându-le.

Prin siliconism se împrăștie ideea că trupul fizic al unei femeii nu a atins perfecțiunea pentru scopurile sexuale pe care el i le-a pregătit, la asta reducându-se în final totul. Siliconismul, dacă e lăsat, poate deveni o presiune socială, ajungând în multe cazuri la alienare și depresie. Nu știu dacă este cazul să mai amintesc operațiile estetice eșuate. El se supune cu succes consumerismului care afectează percepția despre arhetipul ființei umane, confundând omul întreg cu corpul lui fizic și poftele acestuia.

Pentru că, oricâte minciuni s-ar spune, eu știu că femeile heterosexuale fac asta pentru a fi văzute în primul rând de bărbați (nu știu dacă ați observat, dar femeile nonhetero sunt mult mai libere cu corpul lor), rugămintea mea pentru acestea este să fie atente și să nu pice în plasă. De curând am întâlnit pe cineva care vrea să se „tuneze” pentru „bărbatul ei”. Pe  bune? Adică îți tai direct sânii, fără să te întrebi mai întâi de când ai început să simți dorul lui de ducă? Ne copiem unele pe altele în tâmpenie și uităm să ne punem întrebările ajutătoare. Îmi pare rău că dau vești proaste, nu poți umple un gol sufletesc cu două pungi de silicon. Poți doar să te simți mai bine când te uiți în oglindă, însă adevărata problemă, cea a sufletului care sigur nu degeaba semnalizează, nu se rezolvă așa. Cum ar fi să facem diferența între iubire și sex, dorința sexuală și consumul sexual, ca și între frumusețe și iluzie? Eu personal am fost o victimă a acestor setări ale revistelor glamour, videoclipurilor și filmelor profund sexualizate, abia acum învăț să mă împac cu corpul meu și cu misiunea mea de viață, care nu e să satisfac așteptări sexuale, chiar dacă se mai întâmplă și asta uneori. Sexualitatea își are rostul ei, dar el nu trebuie confundat cu scopul suprem al omului în existență. Așa cum nu poți mânca numai ciocolată, nu poți face din sexualitate hrana vieții tale. Nu ai de ce să îți dorești să fii consumată sexual, este mult mai important să-ți dorești să iubești și să fii iubită. Și garantez eu că ciocolata asta are și ea alt gust atunci.

Gospodinismul (sau ceea ce numesc eu astfel) este curentul social care promovează sau chiar impune prin educație condiția arhaică a femeii în noile condiții sociale, ajungându-se astfel la un cumul copleșitor de roluri și funcții. Astfel, femeia ajunge să aibă un serviciu sau o activitate independentă, să facă în social toate activitățile pe care le fac și bărbații, însă să fie umilită în familie, unde i se impune, prin presiunea socială întărită de inegalitatea economică, rolul arhaic de gospodină, ajungând ea însăși să creadă că asta are de făcut în viață. Cu alte cuvinte, i se dublează contribuția și efortul în social și în familie. Principalele promotoare ale gospodinismului sunt revistele de acest gen, reamintesc aici Femeia, supraviețuitoarea curentelor arhaice din toate timpurile, în care femeia modernă de azi nu-și mai vede capul de treabă și, după un job solicitant, se depilează pe un picior cu copilul în brațe, în timp ce mestecă în delicioasa cremă de zahăr ars, făcând un sex oral pe lateral, uitându-se neapărat lasciv în ochii celui pe care încearcă să îl satisfacă, cu mintea la modelul de goblen din revistă sau la rufele care strălucesc cu noul detergent. Gospodinismul face din femeie o cerșetoare de atenție și fidelitate, la concurență cu toate celelalte femei. Gospodinismul presupune astfel că serviciile pe care le oferă în familie sunt singurul motiv pentru care o femeie merită să fie iubită.

Din câte știu eu, iubirea nu poate fi manipulată, vândută sau cumpărată și orice pretinde astfel de mecanisme nu e iubire. Oricâte schimburi ar avea loc în relația de cuplu, iubirea este mult dincolo de ele și chiar dincolo de acest tip de relație. Serviciile perfecte nu garantează iubire, nimic niciodată nu garantează iubire dintr-un motiv simplu: iubirea nu suportă garanții. Frica de a pierde nu va aduce iubire. Solul ființial neasimilat hrănit cu frică, orgoliu, concurență, invidie, (auto)negare este arid pentru iubire. Iubirea crește doar pe terenul liber al compasiunii și al conștienței, al frumosului și al idealului. ”Cum să-ți ții bărbatul acasă” face din relația dintre doi oameni instituția fricilor și a închisorilor amoroase. De când o ființă umană deține o altă ființă umană? Noi, ca OAMENI, suntem liberi să-i alegem pe cei dragi nouă în fiecare zi și putem să-i lăsăm liberi să ne aleagă. Da, sunt veșnice alegeri fără campanii. Alegeri libere! Când un om care iubește poate să îl lase pe celălalt liber să îl aleagă, să își rețină voința și să aștepte încrezător și răbdător, ei bine, aia e adevărata iubire.

Cred cu tărie că iubirea își are cheia în capacitatea de a lăsa spațiul de mijloc, cel sufletesc, complet liber, fără a ne dori, din frică, din „aoleu, dacă…”, să îl acoperim cu ”bunătăți” sau mâncărică. Cred, de asemenea, că ea este cel mai important lucru din Univers și numai lipsa ei este cea care a dus la zidurile dintre oameni. Și mai cred că fiecare dintre noi poate lucra la asta doar din propria piele, având dreptul să se întoarcă deci doar către propria persoană, și nu impunând ceva altora. S-au dus timpurile arătatului cu degetul către ceilalți, este timpul să ne întoarcem către noi înșine. Ce fac eu greșit în legătură cu feminitatea mea sau cu viața mea, din moment ce sufletul meu semnalizează ceva în acest sens? Cred că aceasta întrebare, la 180 de grade de feminismul care doar acuză și arată cu degetul vinovați, e infinit mai productivă. Ea pleacă de la credința că nimic în viață nu e întâmplător, nici măcar încarnarea în trup de femeie, și orice criză de viață sau disconfort necesită schimbarea propriei perspective. Această nouă abordare nu converge cu nihilismul vechilor practici comuniste, deci nici cu feminismul academic actual. Schimbă-te tu și vei schimba lumea!

Fotografie: (c) Dan Piersinaru