în Transformare

Radiografia unei căsnicii eșuate

(c) Dan Piersinaru 01

Îmi amintesc foarte clar vara aia, eram în patternul „trebuie să-mi găsesc pe cineva”. Îmi  inoculaseră ideea că femeilor le expiră corpul fizic. Că femeia se usucă fără sex, că femeia nu poate supraviețui fără un centru, stâlp sau sprijin, că trebuie să fii căsătorită și să ai un copil cel puțin, că sensul vieții tale este să fii alături de bărbați, să naști și să crești bărbați. Nu mai e altul. Aveam 23 de ani neîmpliniți și 10 pe diploma de licență în sociologie. Îmi doream să fiu iubită și să am un job bine plătit. Nici nu-mi trecea prin cap vreodată că ar putea fi fix invers începând din ziua 2.

Căutam profile de Yahoo Messenger și aveam blind date-uri aproape zilnic. Am întâlnit astfel mulți tipi care, din fericire, s-au dovedit a fi chiar de treabă, dar cu care nu treceam de prima cafea, era de multe ori ciudat și așa. Cu unul singur m-am văzut de două ori, a doua oară am mers la biliard. Acolo mi-a povestit de aventura lui cu o tipă de 35 de ani, căsătorită, el era de vârsta mea. Îmi spunea cât de mișto sunt femeile la 35 de ani. Când nu ai nici 23, nu prea crezi asta, acum îmi doresc din tot sufletul să fi avut dreptate. Săracul băiat, era îndrăgostit până peste urechi. Cred că, într-un fel, asta m-a motivat și pe mine să sar un pic cu criteriul vârstei, că prea găseam numai ciudați.

Decisesem deci să caut tipi mai maturi. Mai nou, căutam profile după  vârstă. Probabil nu gândeam, că dacă aș fi gândit aș fi realizat că niciun defect uman nu discriminează după acest criteriu, le poți avea pe toate și dacă ai o vârstă înaintată. Vârsta nu te scapă dacă ești un rahat de om. Rămâi un rahat de om și doar adaugi ceva experiență. Am găsit o fotografie care mi-a plăcut și l-am contactat. Era mai mare ca mine cu 7 ani. Astăzi știu că diferența de un septenal poate fi fatală într-o relație, pentru că temele de viață nu ajung să coincidă niciodată. Dacă vrei pe cineva mai matur, caută cu peste 7 ani diferență, niciodată 7. La 7 ani diferență, doar printr-o generozitate a karmei te pupi cu celălalt. Nu mai știu cum l-am abordat, cred că i-am zis direct că mi-a plăcut fotografia lui și că aș vrea să îl cunosc. Aici greșesc eu, nu am știut niciodată să mă joc, lucrurile au stat mereu negru pe alb. În acea fotografie era foarte drăguț, în celelalte pe care mi le-a trimis ulterior, nu prea. Vorbeam mult în fiecare zi, eu eram în cămin, în vacanța de după licență, el în concediu.

Când ne-am văzut, arătam ca o rață. Niciodată nu am avut haine frumoase, nici bani pentru ele, niciodată nu am știut să mă îmbrac, inclusiv acum simt că am lacune la capitolul fashion. Mă ghidam după un oarecare simț al penibilului care mai dădea și chix. El însă arăta diferit de orice fotografie cu el pe care o văzusem. Avea ochelari, capul mult prea mare comparativ cu corpul și era mic de statură. Avea un ochi ceva mai fix decât celălalt, ceva odios în picioare și era aprig la băutură. În fine, ”fata de la țară” din mine găsise un ”băiat de la țară” și acest lucru merita sărbătorit din plin. Ne-am îmbătat și am dansat lasciv. Pe la 2 noaptea, el a început să plângă și eu îl țineam în brațe. Suferea, că plângea tare, nu am știut niciodată de ce. Am luat un taxi și am plecat la el acasă. Inițial am ratat blocul, așa că am fost nevoiți să ne întoarcem destul de mult pe jos. Mi-a spus că intenționat nu-și oprește taxiul în fața blocului, datorită serviciului. Nu părea să lucreze la NASA, dar fie. Eram beți și, în plus, eu mai eram și pe tocuri. Mă simțeam ca barza veselă în inspecție.

A fost drăguț, mi-a înmânat o pijama și mi-a arătat camera unde o să dorm eu. Din păcate, eram mult prea beată ca să nu fac sex deloc în seara aia și acest lucru era exclus. Cel puțin până aici pare că mi-am făcut-o singură. Este interesant în viață cum te bagi în ceva fără să ai toate datele problemei, apoi simți că te ia valul, dar este cam târziu să dai înapoi și intri la tocător. Cel mai simplu după este să dai vina pe tocător, mai greu este să-ți asumi propria karmă și alegerile greșite.

De dimineață a fost straniu tare. Eu am deschis prima ochii, m-am uitat la el bine, astfel încât să îl pot recunoaște în caz că ne mai întâlnim. Mi se părea vulnerabil și chiar drăgălaș. Îmi plăcea culoarea pielii, per total însă nu cred că mă atrăgea. Mi-am descoperit și niște vânătai, căzusem la un moment dat din febra lucrurilor. Apoi am închis ochii și am așteptat să se trezească el, prefăcându-mă că dorm. S-a trezit și a făcut cafeaua, pe care mi-a adus-o la pat. A vrut să fie romantic și a pus melodia lui Florin Chilian, Zece. O auzeam pentru prima dată, versurile mi se păreau superbe și era cumva măgulitor momentul, însă vocea cântărețului mă agasa cumplit. Chiar cred că artistul nu are voce și ar trebui doar să scrie versuri, fără să le recite cuiva vreodată. Este stilul ăla de isterie care nu merge după o noapte de beție, mai ales dacă te doare capul rău. Aveam să ascult acel album mult timp, era în perioada aia albumul lui preferat.

Îmi povestea ceva în pat și l-am auzit spunându-mi Mădă. De la Mădălina. Prima mea greșeală mare a fost că nu am plecat atunci. El nu ieșise din fosta relație, ci doar o continua cu altă persoană. Cum spui tu și apoi mâncăm, am continuat să facem dragoste. Acum îmi pot da repede seama dacă un bărbat vrea să fie cu mine sau dacă nu contează prea mult că sunt eu sau alta, atunci nu știam. Ce-i drept, nu prea am găsit bărbați pentru care să conteze că eu sunt eu și nu alta. Mi-a spus la telefon că el crede că s-a îndrăgostit de mine. Nici eu nu prea știam ce să cred.

A doua zi, îl așteptam la metrou. Întârziase minute bune și simțeam că cineva mă privește insistent, un tip. Mă deranja. Dorindu-mi să-l înfrunt, mă întorc către el cu privirea mea de vrăjitoare. Era chiar el. Îl ratasem, deși stătuse lângă mine în tot timpul ăsta. Și din asta ar fi trebuit să înțeleg atunci ceva, dar nu am înțeles. Viața vorbea tare, iar eu nu o înțelegeam. A venit la mine și mi-a reparat calculatorul. Seara ne-am plimbat prin împrejurimi. Era foarte ciudat modul în care se uita pe peste tot, parcă fila. De altfel, chiar asta făcea, aveam să aflu mai târziu. Sau poate o făcea să mă impresioneze, ca toți micii securiști care se dau mari securiști.

Am mers la el și cred că a fost OK până a doua zi când, de la o discuție ciudată, mi-am luat un ”du-te, fă, în pula mea!”. A fost șocant. Tot drumul și zilele următoare nu am fost bună de nimic. O chestie asemănătoare îmi spusese doar tipul care m-a abuzat în adolescență. În rest, nu mai auzisem asta în față de la nimeni niciodată. Astăzi, după ce am întâlnit atâția cretini pe metru pătrat, este alta situația cu abuzurile pline de emfază ale bărbaților. Am fost prea mult timp nevoită să învăț să mă apăr de brutalitățile lor într-un mod non-fizic și cred că acum dețin doar în ochi 5 penisuri de uz și 2 de weekend. Oamenilor în general le e frică de mine, dar bărbații sunt absolut încremeniți. Am cele mai diverse și haioase feedbackuri de cât de speriați sunt de mine bărbații. A fost o vreme când preferam situația asta, astăzi pur și simplu nu pot să-i mai las să facă ce-au făcut. Și pentru acela unul singur care poate e OK, well, o să vedem atunci ce facem cu zidurile astea. Înjurătura aceea a fost ca un viol. Am suferit enorm zilele alea. La un moment dat a existat un schimb de mesaje pe telefon, se pare că eu călcasem pe un bec despre care nu știam nimic. A treia oară când trebuia să-mi văd de viață. Seara a venit cu trandafiri, la 3 noaptea, părea destul de afectat și foarte îndrăgostit. Ardea karma ca dracu’.

Decizia să mă mut la el a fost neliberă. După examenul de admitere la master, am aflat că nu mai pot sta în cămin. Ar fi trebuit să găsesc o soluție urgentă și invitația a venit exact atunci. Am riscat. Într-o dimineață, plecase la serviciu și mă încuiase în casă. Nu aveam încă două chei. Țin minte și acum, eram în niște pijamale bărbătești în dungi albastre. Eu reușeam să am cumva cea mai ciudată garderobă din univers. Se aude cheia în ușă și își face apariția un bărbat în vârstă. Așa am făcut eu cunoștință cu tatăl lui. El avea să afle că s-a mutat o tipă la băiat, eu că băiatul are familie mare și că aceasta e intruzivă. Îi cunoscusem doar fratele mic, câinele familiei și cele două pisici. Tatăl lui venea sâmbăta la 6-7 dimineața cu mâncarea pregătită de mami lui de pe la 4 dimineața. Cea mai frumoasă modalitate de control este grija, grija care fute oameni. Cred că tatăl lui este omul care îmi cunoaște cel mai bine fundul, că eu dorm pe burtă și el venea în fiecare sâmbătă să vadă ce mai facem.

Nu îmi era foarte bine, nu aveam bani. Mă angajasem la o firmuliță de HR unde, după prima lună, fusesem plătită simbolic, deși nu asta discutasem. Deh, training cică. Salariul meu era extrem de mic și ”patroana” tot găsea motivele românașilor ajunși prea sus și prea office să nu mă plătească cu cât agreasem. Intrasem pe firma ei cu 20% pentru a fi părtașă la profit, doar că ea făcea toate contractele pe altă firmă și astfel eu munceam pentru ea aproape gratis. În plus, aveam de suportat atitudinea. Sigur că azi aș ști cum să pun problema cu toate zbuciumatele astea business și ar fi foarte clar cum stă treaba de la primele cuvinte, atunci eram doar un copil. Ca idee, această doamnă a furat munca multor oameni și a înregistrat-o la OSIM pe numele ei. Amalia Savinescu, în caz că e interesant pentru cineva numele. Cei din domeniu o cunosc. Mi-am dat demisia chiar de ziua mea, plângând.

Acasă nu a fost mai bine, personajul principal credea că ziua mea e în altă zi, poate mai târziu, poate în vară. A doua zi a venit cu niște flori ofilite pe care i le dăduse maică-sa la serviciu, bănuiesc că îi povestise și femeia, femeie fiind, se gândise. El și cu mami lucrau împreună la stat. Tati lucra și el la același stat, dar în altă locație a statului. Fratele mic și fratele mijlociu lucrau și ei tot la stat. Azi dacă mai aud de familii întregi care lucrează la stat, îmi ies bube pe față instant.

Certurile au început de la joc, World of Warcraft. Este interesant cum idioții chiar cred că mâncătorul ăla de viață este doar un joc. WoW nu este un joc, este o inițiere sinistră. Când își dorea ceva mai light, juca Dota. Oricum, la el nimic nu era light. Era gamer înrăit și cât timp se dădea îndrăgostit, cred că uitase să se joace. De îndată ce ”dragostea” ajunsese la domiciliu, lucrurile au reintrat în normal pentru el. Nu vorbeam, nu existam, nu mă privea când încercam să vorbesc cu el. Era veșnic la calculator, bâțâind din picior și așa avea să fie așa toți cei 4 ani câți am fost împreună. Sex nu mai făceam din primele luni. Nu prea ieșeam, dar când ieșeam se îmbăta și făcea pe deșteptul, atacând pe toată lumea, fiind în stare chiar să se bată fizic. Era agresiv, epata prin vulgaritate și fudulie și tot neamul lui îl credea ”băiatul cel mai deștept”. Era pupat în fund pentru că avea tupeu. În familiile comuniste, tupeul a fost mereu venerat, fiind un semn de inteligență socială. Așa i-a învățat Troțki. Revoluționarii, cei care sunt în stare să te omoare la masă. Eu mă aflam în toiul celei mai proaste glume a vieții mele.

Într-o zi a adus o pisică. Acea pisică avea să fie ancora relației cu el, întrucât eu mă îndrăgostisem de ea subit. Era „fetița lu’ mami dragă”, „sufletul mămicilor”, „pisilina lu’ mami”, „iubita lu’ mami”… Era, de fapt, singura oază de afecțiune din viața mea atunci. O adoram, ne jucam constant și dormeam cu ea în pat. A, și mai aveam flori. Multe flori. Agricultură în ghivece făceam și eu, și pisica, s-a dovedit totuși că pisica nu se pricepe.

Curând aveau să înceapă și certurile legate de bani, eu rămăsesem fără job, el lucra la stat. Mergeam la foarte multe interviuri și nu reușeam să mă angajez pe HR, cum aș fi vrut eu. Aveam și eu un fix cu acest HR, atunci nu m-a ajutat, dar ulterior da. Trecuseră astfel 3 luni de interviuri în zadar. Mi-a pus în vedere că trebuie să mă angajez în două săptămâni, altfel plec. Ar fi fost o altă ocazie minunată pe care am ratat-o. Nici atunci nu ar fi fost târziu să plec. Dar frica de a reajunge în Fetești a învins. Da, îmi era frică să mai am vreodată de-a face cu acel oraș mizer și sărac, în care mă născusem și crescusem și de care nu mă lega acum decât tata, care își refăcuse viața între timp, și mormântul mamei mele. Aș fi îndurat orice să nu mai ajung acolo vreodată. Am acceptat un post de secretară la o fabrică ex-comunistă, recent privatizată, unde timp de 1 an și jumătate a fost iadul numărul 2. Viața mea se adâncea în grotesc. Cât vedeam cu ochii, era o negreală infinită. Ulterior am reușit să mă angajez unde lucrez și azi, dar și acolo au trecut ani până mi-a fost bine. Viața personală și cea profesională nu sunt separate, sunt corelate și se reflectă reciproc în permanență. Când ești în abis, ești în abis, nu are cum să-ți fie bine nicăieri. Aveam să aflu asta mai târziu, în lucrul biografic.

Cred că am mai avut până atunci episoade cu bagaje în ușă, certuri isterice și vulgare și crize de plâns pe sistem nervos, însă în acea zi de mai s-a trecut la nivelul următor. Era sâmbătă, foarte frumos afară și mi-aș fi dorit să ieșim. De fapt, îmi doream doar să fiu iubită. Nu mai suportam jocul și nici relația așa cum se desfășura, nu înțelegeam, era îngrozitor. Eu când nu înțeleg ceva, plesnesc, deși nu plec de acolo până nu înțeleg. Mie nu mi se pot ascunde informații, nu pot accepta minciuna, tăcerea sau formalitățile, nu pot sta în neînțelegere nicicum, dar nici nu plec. Nu puteam să spun nimănui pentru că toți m-ar fi trimis „acasă”, ori exact acolo nu aș fi vrut să ajung. Nu am avut în jurul meu oameni cu o experiență modernă a relațiilor de cuplu care să-mi spună exact ce se petrece. Nu știam ce să cred. Cumpărase niște boxe imense și se auzea la maxim bătălia din WoW, ferestrele vibrau, ca de fiecare dată. Am spus câteva lucruri care nu au fost auzite, m-am enervat și i-am închis calculatorul de la buton. Nu mă descurc cu autismul oamenilor sănătoși, iar răbdarea niciodată nu a fost punctul meu forte. Acel moment a stârnit un val de agresivitate fizică nemaiîntâlnită, cu pumni și picioare. Mi-am împachetat lucrurile și am plecat la mătușa mea. Nu am fost în stare să mă dau jos din pat și plângeam continuu. Nu mă puteam opri. Câteva zile doar priveam în gol. Mi-a trimis email că pisica nu se mișcă din ușă de când am plecat și cred că de dragul ei am acceptat să ne vedem. Într-un anumit fel, nu doream să accept ce se întâmplă și am ratat astfel o altă ocazie de a-i zice adio.

În noaptea aia mi-a spus că vrea să ne căsătorim. Această căsătorie era, desigur, forțată, și am fost îndoită până în ultima clipă. Tata nu era de acord, dar tata nu avea soluții niciodată. Doar critici la orice. Critica este o tortură de fapt și cred că așa ar trebui considerată de oamenii sănătoși la suflet. Nu există „critică constructivă”, există doar critică. Critica este o invidie ascunsă, spune iubitul meu mentor, doctorul Steiner. Cred că este modul tău de a spune „simt că alții sunt mai buni ca mine și nu voi tolera asta nicicum”. Gândirea critică, atât de apreciată azi de neomarxiști, ar fi infinit mai utilă dacă ar fi înlocuită cu gândirea deschisă, despre care azi vorbesc mult prea puțini. O gândire deschisă, o inimă deschisă, o voință deschisă, spune Otto Scharmer. Care ar fi reversul? Gândire critică, inimă strânsă și voință paralitică. Vedeți cam cât de bolnavi suntem ca oameni? Ne-am căsătorit în noiembrie, doar la primărie și am dat o petrecere cu rude și prieteni. Cât timp nu mă întorceam din drum, era OK cât rătăcesc.

Căsnicia a fost ceva oribil, greu de retrăit chiar și pentru aceste câteva rânduri. Am negat atâtea lucruri, încât cea mai mare parte din acei 3 ani nici nu mi-o amintesc. A fost ca o boală lungă și grea. Nici nu știu unde s-au dus acele zile. Nu exagerez când spun că nu-mi amintesc un singur moment frumos împreună. Plana, pur și simplu, o negură tulburătoare. În ultimii 7 ani, de când lucrez la propria biografie, am încercat să găsesc și amintiri frumoase uitându-mă acolo, nu am găsit. Poți fi complet nefericit cu cineva? Da, poți. Când râdeam, era de formă, când plângeam, era obișnuință. Mă îngrășasem fantastic de la anticoncepționale și mă tot întreb și acum de ce naiba le luam. Mediul își pusese amprenta cu totul asupra mea, eu însămi arătam vulgar și mă comportam inadecvat cu oamenii. Când ieșeam, se termina cu o ceartă, mai precis luam taxiul și îl lăsam să se facă de râs singur. În ultimul timp, numai asta reușea să facă. Îmi simțeam corpul ca fiind o închisoare personală și aș fi vrut să mor. Plângeam des în convulsii, iar două zile după nu puteam să ies din casă pentru că arătam ca un broscoi după explozia de hialuronic. Într-o zi m-am prezentat la serviciu așa și nu a fost prea bine. Oamenii nu au înțeles și cineva mi-a zis să mă machiez, cum pot să arăt în halul ăsta? El ba mă încuraja să plec, ba pleca pe balcon amenințând că se sinucide. Stăteam la 8.

Deși lucrurile erau așa, nu mi-a trecut niciodată prin cap să caut pe altcineva. Nu vedeam alți bărbați, nu mă atrăgeau, nu mă simțeam eu atrăgătoare pentru ei. Eram doar eu și abisul meu. Negru intens, cum ar zice o prietenă, deși e cu totul altă noțiune decât cea la care s-ar gândi ea. Cred că foarte mult timp m-am rugat ca el să mă înșele și cred că spre sfârșitul relației chiar era pe felie cu cineva. Cred că nu o dată s-a dus la prostituate sau la foste iubite. Putea fi oricare, nu îmi păsa. În continuare nu spuneam nimănui despre tragedia mea, părea oricum că nimănui nu-i pasă din moment ce le era atât de greu să constate singuri. Eu nu-i înțeleg pe oameni. Eu și tipei de la chioșc i-am zis să nu mai stea în rahatul ăla. M-am prins din prima, numele iubitului ei era „Al Meu”: al meu a făcut, al meu a dres și vorbea des despre cea mai mare realizare a ei, nunta. Era foarte clar ce se petrece, la scurt timp a divorțat. Revin acum la oamenii care nu te întreabă de sănătate. Băi, ce e rău în a-i spune cuiva cu iubire și adevăr: „Pentru supa cremă de broccoli, divorțează în cana mea, dacă nu ești fericit/ă!”. Sacrificul de sine nu e iubire, e doar o lamentare egoistă.

Pentru el și familia lui eram un outsider, lucrurile se făceau fără mine, se discutau în lipsa mea. El însuși avea planuri care nu mă includeau. Cred că ai lui au văzut că sunt din alt film și le-a fost foarte teamă. La mijloc era obținerea a două locuințe de serviciu pentru care au divorțat. Nu pentru că nu le mergea relația, ci pentru acte. Combinații feseniste despre care eu atunci aflam în premieră. Casa în care locuiam era una din ele. Am aflat atâtea lucruri care m-au scârbit în acea perioadă, că eu nu mai vreau să aud în viața mea de politică, masoni și securiști, cu atât mai puțin de sclavii lor. Nu, nu sunt oameni buni. Sclavul nu este neapărat o victimă, iar victima nu e neapărat un om bun. Dacă îi poți înțelege pe oameni și poți avea compasiune pentru ei oricum ar fi, tu ești un om bun. Ei însă sunt așa cum sunt, cu situațiile în care i-a lăsat pe ei viața. Bunătatea nu vine la pachet cu statutul de victimă, așa cum înțelepciunea nu vine neapărat la pachet cu vârsta. Viața nu e simplă și cei care refuză să vadă asta sunt pur și simplu leneși.

Minunea s-a produs în primăvara lui 2009, când eu am pus mâna pe prima carte de Rudolf Steiner – Cum se dobândesc cunoștințe despre lumile superioare? Țin minte și acum că o citeam, mă minunam și înțelegeam. Prima dată în toți anii ăștia când înțelegeam și eu ceva din viață. Eram așa de fericită! Nu puteam vorbi cu nimeni despre asta, nimeni altcineva nu înțelegea. Acea carte a născut în mine curajul și dorul de sens. Am decis că divorțez. Desigur, auzise asta de foarte multe ori, dar de data asta chiar am făcut-o. La 1 septembrie am fost plecată și de atunci nu ne-am mai văzut decât o singură dată: la divorț. Calvarul meu a durat fix 4 ani. Ultimul om cu care m-am întâlnit în acea casă a fost tot tatăl lui. El a încununat cu succes venirea și ieșirea. Venise să mă controleze, să nu iau lucruri când plec. Eu între timp mă recompensasem financiar înzecit față de ei toți și am plecat strict cu lucrurile mele pe care le puteam lua în mâini, neavând alte pretenții. Gestul lui mi s-a părut cea mai mare mârșăvie. Dar, deh, familia comunistă rămâne familie comunistă, iar karma e karmă. Astăzi nu accept să-mi plătească nimeni nici cafeaua, pentru că știu eu mai bine…

Viața mea s-a schimbat în bine din anul următor, m-am schimbat inclusiv fizic foarte mult. Nu recunosc pozele cu mine atunci. Viața spirituală a înflorit, am găsit calea și comunitatea de oameni pe care o căutam în intimitatea sufletului meu. Cea profesională s-a stabilizat și am căpătat în cele din urmă un confort financiar. Cea sentimentală a rămas pe o linie moartă. M-am mai învârtit prin zona asta inadecvat un timp, am tot suferit și apoi am renunțat complet la idee. Am trimis o scrisoare dragostei și i-am zis să vină ea când are chef, că eu nu mai fac nimic. Absolut nimic.

Dacă l-am iertat? Da. Sunt sigură că nici el nu a fost fericit cu mine nicio clipă, ori nu ăsta era scopul. Până la urmă am fost doi proști înconjurați de alți proști mai mari care nu au avut curajul să ne spună că suntem proști. Azi știu cine sunt și cine nu mai pot fi vreodată și cred că a meritat efortul.

Fotografie: (c) Dan Piersinaru