în Prezență

Despre protestatarii profesioniști

PCR-03

Participarea la proteste este necesară mai ales când elitele sunt narcisiste sau autiste și cursul lucrurilor nu poate fi influențat altfel. Este necesar ca indivizii să poată să-și manifeste voința individuală, să-și facă auzită vocea, din propria libertate. Protestul devine astfel o formă de a spune ce vrei sau nu să se întâmple în social, într-un mod fizic vizibil pentru autoritățile cărora te adresezi ca individ sau grup. Este de la sine înțeles că suntem atât de diferiți ca oameni, încât nu putem să spunem lucruri la unison, să ne dorim aceleași lucruri, unii vor dori ceva, alții altceva. Foarte puține lucruri sunt idealuri universale, cu atât mai puțin vor fi ele cerute în stradă.

Sunt însă și indivizi care sunt activiști politici de profesie și participă la toate protestele și cauzele. Oare sunt acești oameni asemănători cu toți ceilalți oameni deodată? Sunt atât de empatici încât pot suferi sau se pot revolta alături de orice grup, de orice cauză? Sunt cameleonici? Sunt atât de universaliști sau au atins gradul suprem de altruism? Nu, firește. Teoria mea? Le place politica la fel de mult ca sexul și nu au loc în niciun partid încă. Poate se ajunge greu, poate nu au suficiente finanțe, poate nu și-au făcut suficiente pile, poate nu doresc în lojă, poate nu vor să se culce cu cineva etc. Pentru acest caz special, în care un cetățean ”mai de jos” nu-și poate face năravul politic, Marx a adus rețeta revoluției. O astfel de persoană va trebui să fie revoluționară și va căuta deci în orice dialog social un motiv de revoluție, chit că este una pe bune sau doar o mică agitație.

Acești indivizi, revoluționarii de profesie (când zic ”de profesie”, mă refer chiar la o școlarizare anume în acest sens) se folosesc de conceptul de ”solidaritate” la modul justificativ. Astfel solidaritatea este pentru ei pretextul sub care ei se află la toate protestele nechestionați de nimeni. ”- De ce ești azi aici? – Din solidaritate.” E argumentul suprem. Termenul, care în sine este de cel mai înalt umanism, capătă în contextul intereselor lor conotații și mai mârșave atunci când numărul participanților la protest nu este cel dorit. ”Nu sunteți solidari! Noi ne sacrificăm timpul și securitatea fizică pentru voi!” Un mesaj în limba turcă: hai sictir! Eu sunt eu, nu accept să-mi violezi voința cerând lucruri în numele meu, presupunând în numele meu sau pretinzând ceva de la mine. Oamenii trebuie să fie complet liberi când se unesc în ideal. Credința în ideal a adus în conștiența omenirii prin protest oameni ca Gandhi, pe când activismul politic cu orice preț a adus, tot prin protest, agitatori perfizi ca Troțki.

Pe acești indivizi nu îi caracterizează protestele pașnice, pentru că nu câștigă nimic din ele. Ei trebuie să scandeze chestii aduse de acasă, deseori agresive și în care să planteze și mărul discordiei. Ei trebuie să treacă în față cu portavocea, să devină lideri. Să se facă vizibili, să iasă eroi la sfârșitul zilei. Cu cât ești mai vizibil, cu atât te recunoaște lumea, te urmărește, te caută, dar și te numește la o adică. ”Pe cine să punem? Pe X, că e solidar cu noi, e foarte implicat.”

Ce ar mai presupune activismul de profesie? Ar presupune să li se remunereze acestor oameni timpul într-o formă sau alta, adică să fie finanțați. Pentru că (nu?) asta fac ca mod de viață. Este clar că trebuie să trăiască din ceva. Cine dă bani? Cine vrea sau, mai degrabă, cine vrea un rezultat anume din tot efortul social. Când se ajunge aici, de regulă, mai este doar o treaptă până la investirea politică și, din experiența istorică de până acum, când ajung la putere revoluționarii, nu fac decât să îmbrace pielea lupului sacrificat la proteste.

Să fim liberi, zic!

Fotografie: (c) Dan Piersinaru