în Transformare

Fetiţa cu dimetrodonul

F1160013

Se trezeşte dimineaţa, spune rugăciunea, zâmbeşte la soare şi coboară încet scările reci.  Are mereu de trecut pe lângă aceiaşi pereţi neprimitori şi uzi. Îi vine acelaşi gând de fiecare dată, poate şi pereţii plâng. Îi e teamă că şi ei ar putea-o judeca, că şi ei au să îi reproşeze asta. Coboară cu felinarul şi cheile în aceeaşi mână, încercând să nu le mişte şi să nu răsune; ştie că pereţii condamnă tot, tot ce răsună. Se uită la jertfă şi speră că poate moartea nu doare şi, mai ales, că nu aude, pentru că totul în jur răsună.

E aproape de el, îi simte respiraţia caldă şi mârăitul nerăbdător. E mult mai liniştit ca data trecută. Deschide poarta de fier şi îl vede cum se îndreaptă spre ea înfometat. Câteodată i se pare că nu e chiar atât de înspăimântător. Câteodată îi este milă de el, alteori îi e pur şi simplu drag. Îl priveşte cum înfaşcă animalul mort şi îl mângâie pe cap. E slăbit, ar avea nevoie de mai multă hrană, dar nu este deloc uşor să ucizi zilele astea. Ca de fiecare dată, îl aşteaptă să termine, se suie pe scăunel, trage scripetele, îi fixează botniţa şi speră să fie cuminte. Este, bun băiat!

Şi pornesc pe scări. Îl vede cum se mişcă greoi, cum se loveşte de pereţi, îl smuceşte, o loveşte. Este prea mare, prea greu, prea înfometat… prea nefericit. Îi e milă de el, dar e peste puterile ei, nu îl poate stăpâni; şi nici în lume nu îl poate lăsa, căci nu este datoria lumii. Ce s-ar face fără el? Ce ar face el fără ea? Şi apoi, de unde ştiu dimetrodonii că sunt nefericiţi?

Începe, astfel, o altă zi de mers prin lume.

Fotografie: (c) Dan Piersinaru