în Prezență

Cu gândul la Julian Assange

julian_assange-3772

Nu aș ști să spun exact când cuvântul ”Assange” a devenit parte a vocabularului meu curent și când am devenit convinsă, urmărindu-l, că este o mare individualitate, unul dintre acele spirite cărora nu le contești relevanța, indiferent de simpatii sau antipatii, indiferent de tabăra sau doctrina adoptată, de susul sau josul moral sau spiritual. Știu că afară era 2010 când am auzit de ceva ce făcuseră public cei de la Wikileaks, chestiune care a deranjat câțiva președinți de state. Auzeam tot felul de declarații supărate la nivel înalt, vedeam politicieni ofuscați și simțeam în atmosferă o prea mare grijă de acoperire. Crima secolului. ”Securitatea” era cuvântul de ordine a acelor zile. Cred că și eu, ca toată lumea, datorită discursurilor denigratoare care se vehiculau despre asta, mă gândeam dacă nu cumva acțiunea de deconspirare ar putea provoca mai multe victime decât au provocat cei pe care îi deconspiră. Mă gândeam deci la însemnătatea sau finalitatea unei astfel de acțiuni. Îmi puneam întrebări precum: Care e deontologia trădării ”secretului necesar”? Este OK să dai în vileag secrete militare? E adevărat că alte întrebări mai bune n-am găsit. Aveam să realizez curând că serviciile de stat sunt de fapt servicii antisociale (militare) care execută și acoperă crime în masă, că au mult mai puțină legătură cu serviciile publice și mult mai multă cu interesele unei mase sociopate de indivizi care se ascund după ”noi”, ”americanii”, ”capitaliștii”, ”NATO” sau, în sfârșit, ceva colectiv a cărui rețetă – secretă, iată –  merită apărată, păstrată și plătită exclusiv de proștii care se mândresc cu o falsă libertate, sclavii civilizați, cu banii și viețile lor. Nimeni până la Wikileaks nu și-a pus problema că lumea liberă (ei zic democrată, eu prefer doar liberă), dacă chiar e liberă, nu ar avea de ce să fie exclusivistă sau ascunsă. Probabil că atunci când ești săracul needucat invitat la o petrecere privată de lux, nu-ți mai pui problema că gazda ar putea fi capul mafiei care ți-a ucis părinții, ci mai degrabă te bucuri că tu ai fost invitat și vecinul tău nu. Cam asta e problema cu atitudinile servile ale țărilor ca România, înghit hrana stăpânului care zâmbește și latră unde sunt asmuțite.

Ceva ciudat se întâmplă când cineva deconspiră o minciună, este considerat tradătorul ei. Se pare că, în anumite circumstanțe, expunerea adevărului nu este altceva decât trădarea minciunii și asta echivalează la sfârșitul zilei cu trădarea și atât. Mi-a plăcut metafora celor de la BUG Mafia din ultimul lor hit: ”ca un film porno la tăiere de moț”. Un film porno la o tăiere de moț mi s-a părut și mie că văd. Pentru mine avea să cadă din cer visul american, mi-am dat seama că, dacă vreau să fiu liberă în gândire, va trebui să mut sistemul de raportare al judecăților mele politice din plan local în plan global și poate chiar mai sus, în plan moral. În 2009 fusesem la vot, am votat cu liberalii. Vă mai amintiți marioneta liberală de atunci. Frica mea mare era de comunism și implicit de ruși, cunoscuți mai ales pentru deosebita lor calitate, aceea de a instaura cu succes comunismul. Cu asta crescusem, asta mâncasem pe pâine. Să nu PSD, să nu Iliescu și discipolii, să nu ruși. Aveam să fiu profund dezgustată de alegerea mea la câteva luni după vot. Crina, dragostea mea, devenise o vomă, pur și simplu, ca toți ceilalți de dinainte și de după, de la putere sau din opoziție. Wikileaks a vorbit pentru mine despre ce nu se spune, despre adevăratul scop al structurilor politice, despre costurile enorme de vieți umane și excluderea bunului simț și a omului din deciziile legate de viața lui; despre o hidră imensă de care nu mai puteam face abstracție cu votul meu egoist, nu mai puteam să mă raportez doar la micul meu univers social balcanic, cu corupție bolșevică de casă și frică de ruși. Cred că atunci am luat în considerare pentru prima dată că aș putea deveni total apolitică (ceea ce am reușit să fac abia în ultimii doi ani), alegând să nu mă mai ghidez deloc după frici sociale care nu îmi aparțin. Fricile exterioare (ale neamului, tatălui sau strămoșilor mei) nu sunt ale mele, iar la sfârșitul zilei eu sunt singurul om căruia îi spun Eu.

Numele Assange suna similar cu ”miraj” și cred că o vreme i-am zis Miranj. Nu-mi mai aduc aminte cu exactitate senzația pe care am avut-o când i-am văzut figura pentru prima dată (deși ar fi fost important), dar pot spune că s-a imprimat direct. Nu mă pasionează el, mai degrabă apreciez acea calitate unică pe care o văd pentru prima dată încarnată bine în cineva: deține de departe cel mai înalt grad de rebeliune de care poate fi capabil un om. Nu consider rebeliunea o calitate morală, ci mai degrabă amorală, iar acțiunile lui Assange nu vor fi niciodată înțelese în absența cunoașterii biografiei lui, în absența întregului care vorbește despre el.

Ideea unei cărți biografice a plecat de la o propunere contractuală cu o editură în decembrie 2010, în timp ce era arestat la ambasada Ecuadorului din Londra. Assange și-ar fi dorit să fie mai degrabă un manifest personal care să explice încercarea lor de a stabili o nouă legătură dintre oamenii obișnuiți și guverne. În urma a 50 de ore de interviu a ieșit însă ceva prea personal cu care nu a mai fost de acord, spunând că ”orice material biografic scris este o prostituție”. În calitate de om care studiază lucrul biografic într-un training profesional, aș putea să îl contrazic. Cu toate astea înțeleg sentimentul de neputință care se instalează când se deschid canalele amintirii, de aceea în lucrul biografic lucrurile nu rămân la storytelling, ci merg mai departe, în a găsi sens și apoi a închide aceste porți vulnerabil deschise. Editura a publicat biografia conform contractului. Consider totuși această carte cea mai bună poartă către înțelegerea acestei personalități și a sistemului ei de gândire, total diferit sau ferit de influențele manipulatoare ale civilizației noastre. Orice ai putea crede despre el, este un om înaintea timpurilor, un deschizător de drumuri în multe sensuri. Problemele pe care și le punea el în anii ’80 sunt adresate abia azi și nu de foarte mulți. Julian a înțeles unde se concentrează puterea și toată viața lui și-a dorit să o destructureze. Ultimele acuzații ale administrației Obama în ceea ce îl privește nu trec testul rațiunii din perspectiva biografică și mi-am propus să vedeți și voi de ce.

***

S-a născut în Townsville, Australia, pe 3 iulie 1971 în jur de ora 3 după-amiaza. Mama lui (Christine) era o hipiotă și îl întâlnise pe tatăl lui la un protest împotriva războiului din Vietnam. Se despărțiseră cu câteva luni înainte ca el să se nască. Julian avea să-l cunoască pe tatăl lui natural abia după ce el însuși devenise tată. La vârsta de doi ani, mama lui l-a întâlnit pe Brett Assange, bărbat cu care rămâne timp de 7 ani și despre care Julian își amintește numai lucruri frumoase. În amintirea lui îl asociază cu soare, artă, muzică și natură. Călătoreau foarte mult cu trupa de teatru mobil condusă de Brett, erau boemi și trăiau mai mult pe drumuri și în aer liber. A fi hippy venea la pachet cu activismul, deci Assange a cunoscut de mic această manifestare socială. Ai lui participau la protestele împotriva războiului, destul de dese pe atunci, băteau din ușă în ușă să convingă oamenii să stopeze mineritul pentru uraniu, nu mai mâncau ton pentru că plasele pentru ton răneau delfinii. Atât mama lui, cât și Brett erau ocazional arestați pentru activism. Pe la 5 ani experimentează un incendiu, casa lor a luat foc și ulterior chiar a explodat. Aceasta are să devină prima cea mai puternică amintire pe care o are. Experimentarea incendiului în copilărie trezește și încarcă sufletul uman. Eu cred, de asemenea, că poate aduce amintiri karmice puternice dacă omul are o vârstă care să-i permită asta și o pregătire esoterică.

Își amintește că, în total, datorită stilului de viață migrator, a trecut prin mai mult de 30 de școli în copilărie. Bine, nu era nici cel mai drăgălaș copil, a cunoscut problemele cu poliția până la vârsta de 9 ani (furase niște roșii din curtea vecinului) și avea un comportament greu de tolerat în școli, lucru care îi aducea numeroase probleme, de la exmatriculări la bătăi. Pentru el școala era ”regatul plictiselii”, asta datorită faptului că își dorea să învețe mult mai repede lucruri, cel mai adesea cu totul alte lucruri. Până la aceasta vârstă, își amintește că totul era idilic în viața lui.

De la vârsta de 9 ani se schimbă total peisajul. Mama lui cunoaște un alt bărbat care curând ajunge să devină coșmarul vieții lor pentru alți aproximativ 7 ani. Bărbatul era unul dintre cei 28 de copii adoptați ilegal de Anne Hamilton-Byrne pentru secta The Family, crescuse cu bătăi, obsesie pentru sex și curățenie, ritualuri creștin-hinduse mixate de ea cu LSD și inițieri cu somnifere puternice. Christine și Julian fugeau constant de acest bărbat, dar, prin relațiile celor din The Family, tot timpul erau găsiți. Anii aceștia sunt umbriți de teroarea aparițiilor de niciunde ale acestui om, cu care mama lui Julian face și un copil. După multe frământări, mama lui reușește să obțină custodia fratelui său și scapă de acest personaj.

La 16 ani începe o nouă eră pentru adolescentul Julian: computerul. Primul lui computer a fost un Commodore 64 și spune că acesta devenise conștiența lui. Curând avea să se retragă în această lume complet, să scrie coduri și să le și spargă. Cunoașterea inițială venea la pachet cu computerul care avea un manual, dar încet încet se forma o mișcare de adolescenți care, din dorință mai mare de cunoaștere pe care nici nu o solicitau și nici nu o așteptau de la tinerii angajați ai companiilor producătoare, descopereau ei înșiși lucruri și transmiteau informația mai departe. Era un fel de subcultură la nivel mondial la care contribuiau acești adolescenți. Julian coresponda cu spărgători de coduri din întreaga lume de la 16 ani. În acest timp el locuia cu mama și fratele lui la periferia orașului Melbourne și începuse să se poziționeze bine în această mișcare de noapte. Pe măsură ce evolua tehnologia, mișcarea aceasta de periferie avansa și ea destul de rapid. Nici nu apucau unii să lanseze ceva, că ceilalți știau deja să spargă. În primă fază toată acțiunea se concentra pe obținerea apelurilor telefonice gratuite prin inginerie inversă și recrearea tonurilor de apel (phreaking). Era o evoluție, vorbeau cu orele între ei gratis, oriunde în lume, fără să mai folosească serviciile poștale costisitoare. Odată cu apariția modemului, au început să dezvolte programe care să caute alte modemuri și așa a început hackingul. Hackingul era pentru el o modalitate de a socializa cu alți tineri ca el care, după spusele lui, nu erau prizonierii normalității. Numele de cod al lui Assange era Mendax și printre primele ținte (atunci prin rețeaua Arpanet, precursorul internetului – la care ajungea hackuind computerul Universității) se afla chiar Pentagon. El spune că într-o noapte obișnuită un hacker australian vorbea cu un hacker italian într-un sistem deținut de un complex nuclear francez. Pentru el interesante erau structurile de putere, mai ales cele americane. Împreună cu alți 3 hackeri, Phoenix, Trax și Prime Suspect formează un grup numit International Subversives cu care hackuiește organizații mari ca Nortel, NASA, Pentagon, Departamentul Apărării SUA, Marina SUA, Citibank, Lockheed Martin, Motorola, Panasonic sau Xerox. Scopul era unul legat de control în relație cu autoritatea oficială și puterea, nu de bani. Phoenix îi părăsește la scurt timp, el fiind primul implicat în probleme cu poliția.

În anul 1990, la 24 de ani, împreună cu iubita lui de la vremea aceea, chiar înainte de a avea primul copil, pleacă din casa în care locuiau și încep activismul pentru dreptul la locuire al persoanelor fără locuință. Ei înșiși ocupau clădiri nelocuite și adunaseră informații despre aceste clădiri sau terenuri (dacă aveau facilități, ca electricitate, gaz etc.) pe care le puneau la dispoziția celor interesați prin afișe pe stradă. Ajunseseră să lucreze ca o agenție imobiliară de squatting bazată pe voluntariat. Tot în această perioadă au început și problemele cu poliția pentru activitățile lui de noapte. El spune că niciodată nici unul dintre ei (el, Trax sau Prime Suspect) nu s-a gândit să folosească hackingul în scopuri financiare și nici nu au făcut vreodată asta, considerând acest lucru josnic pentru scopurile lor.

În 1991 poliția reușește să stabilească o legătură între căderile de telefonie de la Nortel și telefonul lui Prime Suspect, care îi conduce la Trax și în final la el. Pe Prime Suspect l-au ridicat la interogatorii. El beneficiază momentan doar de o razie în urma căreia i se confiscă toate dischetele. Acest lucru se întâmplă exact după ce îl părăsește iubita cu copilul, într-un moment biografic destul de delicat deci.

În 1992 a început mișcarea criptopunk. Mișcarea aceasta a pornit pe email și era una de rezistență la criptografia oficială, folosită de structurile de putere, în care criptopunkerii vedeau un instrument de opresiune socială. Ei doreau de fapt să inverseze principiul, adică nu structurile de putere să fie cele care dețin informații protejate de ochii cetățenilor, ci cetățenii să aibă intimitate cibernetică în fața acestor structuri. Assange în acest timp se ocupă și el de dezvoltarea unor programe în acest sens. Tot în aceeași perioadă ajută poliția să prindă un pedofil.

Primele acuzații legate de Nortel vin abia în 1994, iar prima judecată are loc în 1996. O mare problemă a acelor vremuri o constituia conceperea unui sistem juridic care în primul rând să definească crimele informatice, pentru că vechile reguli legate de proprietatea clasică nu se puteau aplica în acest domeniu. A scăpat doar cu o amendă. Avea însă să-și piardă prietenul, Prime Suspect, care dăduse declarații împotriva lui. Ca o ironie a sorții, ambii au primit aproximativ aceeași pedeapsă. După această experiență Prime Suspect a luat-o pe calea drogurilor, iar Trax, chiar dacă a scăpat fără nicio pedeapsă, a înnebunit treptat. Toți trei au renunțat la hacking, fiecare în moduri diferite și au luat-o pe căi diferite.

În această perioadă pune bazele unui serviciu de internet și începe să-și pună anumite întrebări legate de viață. Concluzionează repede că detestă religia pe care o cataloghează ”o hrană a proștilor”. Cu toate acestea nu ezită să participle la acțiuni bisericești, unde avea o deosebită plăcere să agațe ”creștine” și să-și facă auzit discursul ateist. Însă acțiunea de forță o organizează împotriva Bisericii Scientologice, față de care capătă cea mai mare repulsie, repulsie care nu-l părăsește mult timp. Demonstrează împotriva acesteia chiar în fața clădirii și inițiază o mișcare de defăimare pe internet și email.

La finalul anului 1998, la 30 de ani, pornește într-o călătorie în lume ajungând în SUA, Europa, Rusia și China cu scopul de a stabili prietenii legate de pasiunile lui, ceea ce și reușește. ”Capacitatea de a lega prietenii este ceva ce vine la pachet cu leadershipul”, spune el. Se decide să își reia studiile, deși nu le finalizează. În 2003 se înscrie deci la Universitatea din Melbourne, unde studiază matematică și fizică. Acolo se împrietenește cu Daniel Mattews, care îl ajută ulterior cu Wikileaks. În acest timp, se ocupă de relația cu fiul său și reia legătura cu tatăl lui natural, legătură care este menținută și în prezent.

Pe perioada facultății capătă o și mai mare repulsie față de structurile de putere, ceea ce îl duce la înființarea Wikileaks în 2006. A mai avut o tentativă cu leaks.org, dar nu s-a întâmplat mare lucru cu acea platformă. Văzuse multe instituții atât vizitându-le, cât și hackuindu-le, văzuse fluxul puterii, patronajul și apărarea acestora prin marketing. Ceea ce a constatat a fost că dacă încerci să le pui în față un singur adevăr despre lume, unul singur, vor nega și te vor ucide în tribunale, în agenții secrete sau în presă. Fie că sunt corporații sau guverne, ei lucrează pentru ei înșiși, înaintând în structurile lor doar persoane care pot obține beneficii pentru ele, în timp ce oamenii obișnuiți sunt ținuți într-o permanentă stare dezavantajată. Și-a propus din start ca platforma să fie în interesul întregii lumi, nu doar al societății vestice, iar voluntarii veneau de pretutindeni, inclusiv China. Cu toate acestea era conștient că societatea vestică nu acceptă critici și că, în cele din urmă, totul se va rezuma la preferințele Americii în legătură cu orice. A înregistrat organizația în octombrie, securizând-o cu ajutorul criptografiei pentru a proteja sursele. De asemenea, a dezvoltat programe de curare și arhivare. Daniel Mattews, bunul lui prieten, l-a ajutat la început, însă când au început presiunile grele asupra lor i s-a făcut frică și s-a retras.

Încă de la început organizația a avut un număr fluctuant de colaboratori. Lipsa recompenselor financiare, dar și a creditării, a laurilor, i-a făcut pe mulți să se retragă. Assange avea perioade când rămânea complet singur pe acest proiect. De exemplu, la sfârșitul lui 2008, în plin război cu Sarah Palin, nu avea o casă sau o mașină, nu avea bani, deținea o singură pereche de pantofi, o lamă de ras și două laptopuri. Prietenii sau iubitele ocazionale îi aduceau de mâncare, iar călătoriile pe care trebuia să le facă erau finanțate din donații punctuale de prieteni care credeau în ceea ce face. Viața lui era cumva îndesată într-un rucsac aruncat constant din Africa în Europa. Într-una din aceste călătorii a contactat malarie și a fost nevoit să se trateze într-un spital în Franța. S-a luptat cu infirmiera să nu fie vaccinat cu forța cu paracetamol și, din această cauză, a fost ignorat complet când avea dureri. De aici el a concluzionat că întreg sistemul este făcut astfel încât să îi pedepsească pe toți cei care au alte păreri sau opțiuni despre cum văd unii că ar trebui făcute lucrurile.

Relațiile și le-a făcut singur. A deconspirat acte de corupție la nivel înalt în mai multe țări, ceea ce a adus organizației conduse de el un nume, simpatii, aliați, elogieri și noi colaboratori înainte de publicarea documentelor legate de Afganistan și Irak. Dar și o armată puternică de dușmani, arestări, procese și intimidări (de exemplu, lupta cu Julius Baer). A primit și foarte multe premii de presă.

Când au apărut acele documente echipa era formată dintr-o mână de oameni profesioniști. Nu erau doar voluntari; erau persoane care înțelegeau jurnalismul electronic, care se strânseseră în jurul lui mai ales după succesul avut cu dezvăluirile bancare din Islanda. La baza tuturor problemelor se află deci 90,000 de documente legate de războiul din Afganistan și 400,000 din Irak. De când le-au primit au făcut o evaluare a lor și, după ce au văzut autenticitatea și și-au dat seama de amploarea consecințelor unei eventuale acțiuni, au cerut ajutorul celorlalți, adică ziarelor The Guardian, New York Times și Der Spiegel. Au lucrat cot la cot luni de zile, ba chiar Assange a locuit acasă la editorialistul de la The Guardian în acea perioadă. Ideea era să iasă cu aceste informații împreună. Assange a planificat de la cap la coadă modul în care vor dezvălui treptat informațiile primite. Cu cât se apropia mai tare momentul, cu atât mai mult își făceau apariția noi atitudini și pretenții în acești editorialiști (exclusivitate, acces total etc.). The Guardian nu acționa și nu lua decizii fără New York Times, iar New York Times a dorit să iasă primii Wikileaks. Ce s-a întâmplat apoi, știți. Au ieșit și ei la puțin timp cu materialele pregătite deja de câteva luni, dar în care Assange era un hacker oarecare, iar ei nu au mâncat niciun sortiment de usturoi vreodată. De la New York Times a venit cea mai dezgustătoare reacție, mai ales prin acțiunile ulterioare de denigrare a lui Assange personal.

The Guardian a avut totuși bunul simț să clarifice puțin acuzația ulterioară de viol, iar mie mi s-a părut un gest care, deși nu compensează, măcar încearcă. Evident că nu a existat niciun viol. A mers în Suedia deoarece acolo părea singurul loc unde și-ar putea face treaba ca organizație după marile dezvăluiri și unde ar putea avea siguranță fizică, date fiind noile circumstanțe, asta datorită legislației diferite și nu atât de legată ombilical de SUA. Vorbise pentru această vizită cu o parte a social democrației suedeze și avea să țină în timpul ăsta și niște conferințe. În prima seară a luat masa cu jurnaliști și asociați. El spune că deși unul dintre prietenii de acolo l-a avertizat chiar de atunci ”să nu cadă în borcanul de miere”, nu prea a luat în serios aceste lucruri. Au fost persoane care îl avertizaseră deja de câteva planuri posibile în legătură cu el, cum ar fi plasarea de droguri, pedofilie din senin pe hardware sau alte chestiuni cel puțin de ordin moral, însă specificațiile anonime au fost să nu i se întâmple nimic fizic. În ziua în care a ajuns, cardul lui australian nu mai funcționa, fiind astfel dependent de noii prieteni politici. Este de înțeles, într-un fel, că la momentul acela își dorea să fie mai mult dependent de prietene decât de prieteni, fiind unul dintre oamenii cu viață complet haotică și o singură slăbiciune. Pe toată perioada Suedia a întreținut relații sexuale cu 3 femei, dintre care două se cunoșteau între ele. Acestea două au și iscat scandalul respectiv. Nu întâmplător prima, desigur, om politic, s-a ocupat de cazarea lui Assange în propriul apartament, unde chiar a insistat ca el să rămână, cu toate că știa de situația cu cealaltă. A doua zi după seara în care susține că ar fi fost violată, au fost la o recepție împreună cu alți oameni în urma căreia a scris pe Twitter că este în compania celor mai mișto oameni de pe planetă. Cealaltă i-a plătit biletul la plecare și l-a condus cu bicicleta. Assange nu a negat niciodată legătura cu aceste femei, iar în cartea autobiografică descrie cu amănunte cum s-au întâmplat lucrurile. La nici o zi după ce a fost arestat în Londra, citește în The Independent că guvernul suedez avusese deja discuții legate despre extrădarea lui. Mai mult, avocatul celor două femei în acest caz este (sau era atunci) purtătorul de cuvânt al partidului pe chestiunii legate de egalitatea de gen. Assange se justifică cumva moral spunând că se afla sub cea mai mare presiune din viața lui, permanent monitorizat, își ducea viața într-un rucsac, nu dormea, se odihnea pe canapele, oamenii din jurul lui erau arestați, era obosit, nu se acomoda, nu era convențional și nu era cel mai bun băiat. Mai spune că poate fi oricând considerat un porc șovinist, însă nu consideră că a făcut nici măcar un gest care ar fi putut fi ulterior încadrat la viol.

***

Este cumva clar că, încă o dată, Assange adresează lumii niște probleme pentru care nu există un consens moral sau juridic de abordare și că este mai simplu să te folosești de o scenetă construită pentru a-l pedepsi pentru o faptă neîncadrată în ceva concret. Nu de alta, dar ”ne deranjează” e foarte departe de a fi o acuzație.

Julian Assange a schimbat lumea. Doar puse cap la cap și legând expunerile Wikileaks de consecințele lor se poate vedea amploarea acestei schimbări. Ultimele acuzații ale administrației americane legate de Wikileaks sunt cel puțin jenante, folosindu-se de paradigma pe care au impus-o în mințile adormite și care prinde mereu: nu e cu noi, e cu rușii. Chiar dacă are și surse rusești (și sigur are, el însuși susține că are), sistemul de raportare al lui Julian Assange la viață nu este legat de această dogmă, ci de un anumit comportament macrosocial pe care cei mai mulți oameni refuză să îl ia în considerare pentru că e mai ușor să nu o facă.